Claudiu Ionuț Boia, Creanga

Nu merge, mamă, în pădure, că te leagă ăștia!

De prea multe ori auzise aceste cuvinte de la maică-sa. De la o vreme, nici nu le mai înțelegea sensul. Deveniseră fade și imperceptibile, precum o adiere de vânt.

Gigi știa că trebuie să se încălzească și gata! Frica hoțului dispare întotdeauna atunci când apare nevoia. Ieșind în curte, privi încruntat cerul, care se eliberă greoi de norii cenușii ce căptușiseră satul cu un strat gros de zăpadă scârțâitoare.

Se face senin. La noapte va fi ger.

În lada de lângă sobă mai avea trei lemne. Jarul scânteia timid, anunțându-și inevitabilul sfârșit. Hotărârea nu era prea greu de luat. Se contura o situație de totul sau nimic. Doamna de la radio anunța câteva zile de frig năprasnic. Șopronul lui, care până mai ieri adăpostea câteva uscături de arini și salcie de pe lângă vale, respira gol.

Murgu stătea cu botul afundat în iesle, căutând fânul cel mai gustos.

De-aș putea să aleg și eu din viață doar ce îmi place!

Pleoapele lungi și aplecate ale calului se mișcau a nemulțumire, atunci când simți hamul căzându-i pe spinare.

Nici eu nu am chef… dar îi musai.

Pădurarul l-a atenționat deunăzi că nu are ce căuta în pădure.

Șefu’… da nu mai am lemne nici cât să-mi fac o scobitoare! Nu a impresionat pe nimeni. Era problema lui și doar a lui. Treaba ta, îi spuse pădurarul. Eu ți-am spus… să nu zici că nu ți-am spus!

Ieri, firma de exploatare terminase lucrurile pe o parcelă de pădure. Văzuse camioanele ticsite cu buștean traversând valea înghețată. Ce stejari sănătoși… și cum pleacă ei fără să-și ia la revedere! Își aminti cum, copil fiind, scrijelea pe scoarța lor, cu o brișcă pe care o cumpărase de la ruși din târg, tot felul de nume.

Își scobise în trunchiul lor toată genealogia. Pe bunicu’, pe mămuca, pe tata și pe mămica. Acum toți plecau pe veci, odată cu trunchiurile doborâte de drujbe.

Cel mai mult îi părea rău după cerul găunos din marginea crângului. Acolo a pus, cu fratele lui, demult, într-o scorbură, o piatră frumos cioplită. Și-au făgăduit că atunci când vor crește, vor veni să vadă dacă o mai găsesc. Își zgâriaseră numele, cu aceeași brișcă, pe creanga cea mai groasă, la înălțime, să nu o roadă animalele. Nu apucaseră să se mai întoarcă la copac. Nu pentru că l-au tăiat, ci pentru că fratele lui a plecat. Prea devreme și prea departe.

De mai multe ori și-a pus în gând să se întoarcă la cerul găunos și să caute piatra. Plănuise chiar să taie creanga cu inscripția și să o păstreze. Întotdeauna intervenea altceva, iar acum era prea târziu. Numele lor plecau cu tirul departe, în țări străine.

Pe dealul îmbrăcat în zăpadă, Murgu scotea aburi umezi de parcă era o locomotivă. Gigi plănuia să meargă acolo unde până ieri, TAF-urile, tractoarele și drujbele au operat pe cord deschis crângul secular.

Sigur au lăsat ăștia o grămadă de crengi. Lor nu le trebuie uscături… doar buștean.

Știa el ce știa… că de multe ori văzuse cum pădurea satului cădea tăcută și pleca de cu noapte, te miri pe unde. Acum nu era nimic diferit.

Pfoai… ce-i aici! Poți întoarce avionul… zici că nu au fost niciodată copaci!

Murgu părea că îi dă dreptate. Pufăi încântat că a ajuns la capăt de drum, dar parcă nervos că nu mai are umbra stejarilor. Se liniști atunci când Omul aruncă o pătură pe spinarea lui și mai ales când văzu că în față îi apăru o grămăjoară de fân de ronțăit.

Cu oarecare întârziere, drujba lui Gigi porni, pregătită să disece uscăturile rămase. Nu avea prea mult de lucru, întrucât crengile erau atât de subțiri și uscate încât puteau fi frânte cu mâna. Gigi nu avea de gând să se atingă de cele mai groase, adunate de muncitorii forestieri grămezi.

Poate vin după ele… nu mă bag să am probleme.

Trecea prin câmpul de cioate adunând mai mult vreascuri.

Numai cât să trec săptămâna asta… apoi vine pensia și-mi cumpăr trei steri… să-mi ajungă până în martie.

Nu era bătrân, dar nici tânăr. Era totuși pensionar, de boală. Lucrase, ca majoritatea celor din satul lui, la cariera de piatră. Spărgea blocuri de gresie și granit pentru italieni. Mult praf, mult frig, multă oboseală și multe zile în care ar fi putut să moară. Într-una dintre ele nu a murit. Dar a rămas cu piciorul zdrobit de un bolovan scăpat de un excavator.

Trei ani a tras până să poată scăpa de cârje. Și acum avea tija de metal în tibie. Ar fi trebuit să meargă să o scoată, dar de unde bani? Pensia de handicap era mică, și de un loc de muncă în starea lui nu se putea vorbi. Cine naiba angajează un schilod bătrân?

La cei 50 de ani, Gigi se vedea bătrân. Se simțea bătrân. Se simțea și singur. Era singur. Era bătrân, schilod și singur.

Îmi mai trebuie două bucăți și gata… asta dacă mai găsesc. Zăpada de noaptea trecută acoperi bine tot crângul bărbierit de drujbiști. Să tai două crengi din grămadă? Doar nu le-o numărat! Ba mai bine nu… nu-mi fac de lucru. Privi căruța încărcată cu cloambe uscate. Cât ajung… ajung. Dă-le naibii de crengi!

Dar atunci văzu. Văzu și nu-i venea să creadă. Creanga de aur stătea chiar deasupra pe grămadă. Parcă cineva o pusese anume acolo cu scrijelitura în sus.

Gigi+Vasi=frați

*

Azorel lătra nervos, mai să rupă lanțul. Gigi privi pe fereastră și văzu mașina poliției oprită în poartă. Pădurarul și Șeful de post priveau peste gard, iscodind cu privirile curtea.

Gigiii… acasă ești?

Acasă, Șefu’,răspunzând în timp ce se chinuia să-și vâre piciorul bolnav în cizmele de cauciuc.

Hai până afară! Avem o vorbă cu tine.

Aci îs… ce-am făcut?

Lasă că vezi tu ce-ai făcut, răspunse amenințător pădurarul. Mama voastră de hoți… auzi… ce-am făcut!?

Ai fost azi în pădure?

Am fost.

De ce mă? Ce ți-am spus eu ție? Ți-am spus să nu mergi?

Mi-ai spus. Da nu m-am băgat în grămezi. Am luat doar uscături aruncate.

Da nu ai voie mă… nu ai voie. Îi pădurea lu’ mă-ta?

Nu, șefu’! Îi a satului, și eu îs din satul ăsta!

Mai ești și nesimțit… mama voastră de hoți!

Să nu mă faci hoț, domn’ pădurar, că nu am furat nimic. V-am spus că am luat doar uscături, crengi aruncate, nimic din grămezi.

Lasă că vedem noi, adăugă polițistul. Unde le-ai pus? Să vedem ce ai cules tu din pădure!

Sunt aici, în șopron… haideți și vă uitați.

Pădurarul o luase deja înaintea polițistului, care trecea cu grijă prin fața câinelui ce nu mai lătra, dar stătea în gardă privind la picioarele străinilor din curtea lui. Lemnele erau grămadă, în căruță. Gigi nu le descărcase încă, așteptând să-l lase puțin durerea din piciorul bolnav. De la frig îl lua întotdeauna un junghi, pe care îl simțea până în ceafă.

Astea îs toate?

Da, domn’ pădurar… toate!

Și crengi din grămadă nu ai luat?

Nu, domnu’ Șef… nu am luat…

Da asta ce-i? Nu-i creangă din grămadă?

Gigi privi spre creanga de aur. O pusese cu grijă deoparte, să nu cumva să o taie pentru foc. Plănuia să o curețe și să o așeze în casă, lângă pat. Poze cu fratele său nu avea și nici amintiri. Scrijelitura de pe creangă era singura lui legătură cu cel plecat prea devreme și prea departe.

Creangă, Șefu’… este creangă… dar este a mea!

Auzi… este a lui… cum îi a ta, mă… ai cumpărat-o tu?

Nu domn’ pădurar… îi a mea de când eram mic… uite că am numele pe ea…

Gigi dădu să le arate celor doi inscripția. Urma să le povestească despre cum a ascuns în cerul găunos piatra și cum a scrijelit cu brișca de la ruși numele lui și al fratelui. Urma să le spună cum plănuia să curețe creanga și să o așeze la loc de cinste. Urma să le arate oaspeților lui că este un om sensibil, chiar dacă era singur, bătrân și schilod.

Mama voastră de hoți și mincinoși… auzi, că-i creanga lui de când era mic! Mă, tu crezi că noi suntem proști? Tu ne faci pe noi din vorbe? Ia să vedem ce zici în declarație la secție! Creanga se confiscă…

Domn’ pădurar… io vin la secție… da de creangă să nu te atingi… că îi bai…

Auzi? Mă ameninți? Ați auzit, Șefu’… mă amenință… are și tupeu… mama voastră de hoți…

Să nu mă mai faci hoț, domn’ pădurar. Că nu am furat nimic.

Ba te fac, mă. Te fac! Că ești hoț… de tot neamul tău de hoți și mincinoși… mama voastră…

Să o lași pe mama… și pe neamul meu… da, domn’ pădurar!? Da?

Mama ta de handica…

*

Polițistul stătea încremenit, cu mâna pe pistol. Nici nu-l scosese din teacă. Nu-l folosise niciodată. Nici nu-și amintea cum să-l armeze. Gigi privea creanga de aur din mâna lui. Era trist că o murdărise. Avea în plan să o pună în casă, lângă pat. Să o aibă ca amintire. Nu avea poze cu fratele său. Fratele său plecat prea devreme și prea departe.

Șeful de post stătea încremenit, cu pistolul în mână.

Pădurarul zăcea lângă căruță. Din ureche se prelingea un firicel de sânge.

Gigi privea la creanga de aur…

O să o pun lângă pat. Că e creanga mea… Că e a mea, de când eram mic!