Luna decembrie, deși este luna cu cel mai puțin soare, nu este deloc lipsită de lumină. Milioanele de luminițe atârnate prin toate colțurile orașelor și mulțimea brazilor și moșilor multicolori oferă civilizației umane un spectacol devenit, de multă vreme, obligatoriu. Motivul acestor efervescențe de împodobire este Crăciunul – ziua Nașterii Domnului Iisus Hristos, cel puțin la nivel oficial. Observând însă manifestările noastre din această perioadă, dacă dăm dovadă de sinceritate, vedem că Pruncul născut în Betleem pentru răscumpărarea omenirii nu prea are nimic de-a face cu toate acestea. Raționamentul împodobirii, al darurilor, al „chefurilor”, al târgurilor de Crăciun se fundamentează pe cu totul alte principii, pe care cel mai simplu le explică denumirile folosite tot mai uzual în limbajul curent din țara noastră, date acestei sărbători: Christmas și X-mas.
Referitor la termenul Crăciun – folosit în limba română pentru a denumi sărbătoarea Nașterii Domnului –, originea cea mai probabilă este din limba latină, din creatio, -onis, tradus prin „creație” (Ovid Densușianu și DEX), sau din incarnatione, tradus prin „încarnare” sau „întrupare” (Lexiconul de la Buda). O altă teorie despre etimologia Crăciunului vorbește despre o origine anterioară latinității, în spațiul daco-getic, sau chiar de origine slavă (kerk, kekion, M. Vinereanu). Cert este că, oricare ar fi originea acestui cuvânt, ea se leagă de o naștere, de o întrupare sau de o lumină – soare, care stă în centrul sărbătorii. Este de menționat faptul că, oficial, Biserica nu folosește termenul de Crăciun în cult, ci se referă la sărbătoare ca fiind „Nașterea Domnului”. Cântările specifice acestei sărbători îl numesc pe Pruncul Născut în iesle Hristos întrupat, Soarele dreptății, Răsăritul cel de sus, Soare înțelegător etc., subliniind caracterul extraordinar al momentului, ca început al mântuirii omenirii prin Lumina adusă de Dumnezeu făcut om.
Foarte uzual în această perioadă este și termenul în limba engleză Christmas, pe care îl vedem foarte des în decorațiunile de prin orașe, vitrine, produse și în marketing, în general. Originea acestuia este tot limba latină – Cristes Maesse – datat în secolul al XI-lea, pentru a exprima Liturghia din ziua Nașterii Domnului. Cu toate acestea, limbile de origine latină, precum italiana, spaniola, franceza sau portugheza, se referă la această sărbătoare ca fiind Nașterea – Natale, Navidad, Noël, Natal.
Mult mai interesant este însă un alt termen, tot mai des întâlnit pentru a vorbi despre sărbătoarea Nașterii, mai ales în cercurile tinerilor și ale marketingului, și anume X-mas. Ceea ce pare a fi doar o prescurtare a englezescului Christmas, tinde să fie mult mai mult decât atât. Nu este, nici pe departe, un termen nou. Oxford English Dictionary (OED 2020) identifică anul 1551 ca fiind data la care acest cuvânt a fost folosit. Motivele erau, se pare, unele de natură economică (economie la hârtie), iar folosirea lui X nu era altceva decât inițiala cuvântului grecesc Χριστός – Hristos, vechi simbol creștin.
Etimologic, vedem așadar că toți acești termeni pe care i-am pus în discuție au legătură cu Hristos, cu Nașterea Domnului. Sunt termeni care pun în valoare dimensiunea sacramentală a sărbătorii, cu punct central al ei în persoana Pruncului Iisus. Faptic însă, în practica tot mai frecventă folosită în modul de celebrare a acestei zile, tocmai acest aspect liturgic-sacramental este cel mai puțin important.
Fenomenul comercializării sărbătorii nu este nou, dar astăzi devine dominant, deoarece cultura consumului transformă simbolurile în produse. Bradul, colindul, cadoul, sărbătoarea familiei își pierd sensul originar, fiind păstrate nu ca expresii ale Întrupării, ci ca elemente spectaculoase care pot fi vândute. Într-o astfel de logică, Pruncul devine „incomod”, pentru că trimite la mister, la convertire morală, la asumarea unei relații personale cu Dumnezeu. El nu poate fi comercializat, nu poate fi redus la marketing fără a fi golit de conținut.
Termenii Crăciun, Christmas sau chiar X-mas, indiferent de etimologia lor, devin astăzi suport pentru un conținut secularizat. În mod paradoxal, deși inițial trimit la Hristos și la Liturghia Nașterii, modul actual de utilizare îi transformă în simboluri ale unei sărbători „neutre”, în care Dumnezeu este absent. Astfel, limbajul nu mai descrie realitatea, ci o modifică.
Răspunsul la această situație nu poate fi doar critic. Responsabilitatea de a reafirma caracterul mistic și euharistic al sărbătorii este a noastră, ca și creștini, ca membri ai Bisericii. Nașterea este începutul mântuirii, iar Liturghia este centrul ei, nu ornamentul exterior. Bradul, darul sau colindul trebuie să fie o prelungire firească a bucuriei comuniunii cu Pruncul, ca mărturie a faptului că El este Cel pentru care tot acest „festivism” este prezent în societate. Crăciunul nu este o „atmosferă”, ci un eveniment: Dumnezeu intră în lume și devine Prunc. Dacă această realitate este ignorată, sărbătoarea rămâne frumoasă, dar fără adevăr – un spectacol strălucitor, însă lipsit de lumină interioară.
Adevărata întrebare nu este însă cum denumim sărbătoarea, ci dacă mai suntem dispuși să ne lăsăm transformați de Cel care Se naște. Crăciunul este un eveniment mântuitor: Dumnezeu intră în lume și Se face Prunc. Acolo unde această realitate este primită, sărbătoarea are sens; acolo unde este uitată, rămâne doar decor.
