Manuela Cerasela Jerlăianu, La margine de timp, Editura Betta
Doar în povești poți să te afli la margine de timp. Și chiar mai departe de aceasta. La marginea dinspre răsărit, la cea dinspre apus, ori la cele dinspre miazăzi și miazănoapte, cuprinzând în ele tărâmurile de basm pe unde a călătorit fiecare copil. Dincolo de aceste fruntarii, intri în alt timp, unul în care nu poate păși un pământean și, mai ales, să se întoarcă din el fără să treacă anumite bariere, pe linia care desparte viața de moarte.
Sintagma folosită de poeta Manuela Cerasela Jerlăianu certifică faptul că timpul nu-și mai delimitează coordonatele în trei ipostaze: trecut, prezent și viitor, acestea putând conviețui laolaltă, într-o curgere de neoprit. Astfel, trecutul te poate ajunge din urmă și te poate proiecta într-un viitor continuu: „Acum la margine de timp, trecutul mă ajunge” (La margine de timp). În același timp, în dorința de a învinge timpul, poeta spune: „Și lăcrimez la țărm de vis în clipele de noapte / Visând la viața fără timp atât cât se mai poate”. Nu numai „la margine de timp” călătorește autoarea, ci și „la margine de vise”: „La margine de vise să rupem timpu-n două / Și din iubirea noastră să strângem flori de rouă, / În dimineața vieții să fim neobosiți, / Zidind la fericirea eternilor iubiți” (Lumină a mea clipă).
Ea personifică timpul, conferindu-i însușiri antropomorfice: el are glas răsunător, are aripi, el devine „o iederă bătrână”, poeta îi vorbește timpului la ureche, „Timpul stă cocoţat în teiul centenar” ș.a. În același timp, poeta e conștientă că timpul se află în noi, de vreme ce ne pierdem în el. Altădată, timpul „Începe să zboare cât îl ţin puterile / Înspre apus”. Există: murmur de clipe și „al clipei zodiac”; „al clipelor veșmânt”;„Arare clipa mea se-arată / Pe margini albe de cuvânt”; „pe clipa unui val”; și mai există: „clipa ciucure de stele”.
Dar poeta privește și „La ceasul care șade de-o vreme adormit”. Altădată, ea se închipuie: „Lăsând în stradă timpul, doinind prea liniștit”.
Nu există poezie să nu conțină diferite elemente legate de Timp, arătând preocuparea poetei față de acest subiect.
S-ar putea broda nenumărate povești despre timp și atributele lui, mai ales că noi suntem fiecare o fărâmă din marele Timp. Poeta merge și mai departe cu urzeala închipuirii, admițând că: „Stă trupul meu în poziție cu timpul” (Neconcordanță).
Concepte precum minus infinit și plus infinit, ținând de matematică și fizică, dar și alte concepte metaforice („Bulevardul Mare al Uitării”), formulate de autoare, aruncă o lumină asupra metaîntâmplărilor descrise cu atâta fantezie de Manuela Cerasela Jerlăianu, care poate plăsmui realitatea în suprarealitate.
În acest volum, fantezia autoarei întrece așteptările, versurile înscriindu-se în categoria celor cosmogonice ori a realului-imaginar. S-ar zice că poeta beneficiază de viziuni extraordinare, scriind sub impulsul acestor revelații: „Îndată primit-am săgeți înspre tâmple, / Schimbând amintirea-ntr-un vechi felinar, / Vedeam tot mai clar ce-avea să se-ntâmple, / În pași de lumine, pe-al vieții hotar. // Zidarul din mine venit de oriunde, / Strângea sub aripă culori din zenit, / Dorea să le-ascundă, ca tine, niciunde, / Să guste din praful cel viu de murit. // Mergând către casă, simțeam cum se moare / Zdrobind amintiri sub pașii purtați, / Urma să mă nasc din lumina de soare, / Sub ochii de viață, din cer căpătați…” (Pădurea de clipe).
Poeta știe că „În orice om e-o zbatere”, pentru a se întrupa în el duhul bunei lucrări; nimic nu e simplu, el lucrează asiduu pentru a-și îndeplini menirea pentru care a venit pe pământ, conștient că numai așa își rostuiește una dintre paradigmele veacului nostru, mai mult decât în orice alt veac, aceea de a lucra la mântuirea pentru care a fost creat: „În orice om e-o zbatere profundă / Și-n orice zi pășește demn prin ea / În scurgerea de timp care-l cufundă / În căutări pornind o luptă grea. // În orice om o zbatere abundă / Și-n orice zi în ea se-arată el / Ca-ntr-o trăire care îl cufundă / În descifrări ca pe-un învățăcel” (În orice om e-o zbatere).
Uneori, dorința de desăvârșire este mai mare decât posibilitatea ce i s-a dat pentru a atinge acest punct: „În orice zi el gloria visează / Și-ar vrea să știe totul pe de rost, / Iar când nu poate viața-l enervează, / Apoi se-ntoarce tot la cel ce-a fost. // În orice om de-a pururea se zbate / Dorința lui de-a fi el cel mai bun, / Uitând că viața-l poate da la spate / Făcându-l un cercetător nebun. // Și tot în om se zbate neputința / Lovindu-i tâmpla dur și-asurzitor, / Chiar dacă își arată cunoștința / Și se declară-atotcunoscător” (În orice om e-o zbatere).
Sintagme remarcabile: „o ramură de frig”; „pădurea de clipe”; „creste de veci”; „treceam ca fecioara / Prin sângele nopții / întins pe poteci”; „pe-un mal de vânt”; „Răsucește cheia-n soartă”; „viscol alb de vise”; „cu suflet ostoit”; „talpa goală-a clipei”; „lacrimarul mâinii stângi”; „Iar trupul îmi rămâne o lebădă cuminte / Cu aripa întinsă în focul viu ce sunt”; „glas de umbră”; „Miroase a pulberi de stea”; „o lacrimă de frig” și altele.
Predomină: aripile, valurile, furtuni, stele, focul, alături de elemente telurice: frunze, pământ, fânul crud cosit etc.
Cuvinte rare: sfeti, tehuie, încrengărim, zbilțul ș.a.
Sintagme comune: grădina florilor, ușa dorințelor, fereastra clipelor, roua clipelor, fereastra vieții etc.
Trăind sub semnul cuvântului, poeta e conștientă că „din cuvânt se-aude melodia / Tăcerii mele dintr-un fel de cânt” (La țărmul mării țipă poezia). De aceea, păstrează măsura acelui cuvânt menit să-i soarbă tăcerile. Conștientă de responsabilitatea mesajului său poetic, care poate fi sau nu poate fi receptat, autoarea scrie: „Eu astăzi vorbesc de ziua în care / Mi-e foame de viață și sete de dor, / Dar până atunci și eu ca oricare, / Nu știu de trăiesc, nu știu dacă mor…” (Eu astăzi vorbesc…).
Majoritatea poeziilor sunt despre viață, în toată diversitatea ei, trecută prin filtrul sensibilității poetei. Ele invită la reflecție asupra diverselor aspecte întâlnite ori închipuite și propuse de autoare. Exerciții de trăire într-un mozaic de gânduri amestecate: „Noiane de gânduri și vise ascunse / Din sufletul meu se-nalță firesc, / Se duc înspre umbre de teamă străpunse / Și-n gerul din mine din nou se zidesc” (Trec frunzele vremii).
Clipele care aleargă, zilele care se scurg, nopțile care trec și ele, mai pe simțite, mai pe nesimțite, devin subiecte majore în poezia Manuelei Cerasela Jerlăianu, preocupată că nu poate opri secunda din zburarea ei eternă: „Zilele s-au dus rostogolite, / Colo-n noapte, fără de vreun rost, / Au pierit în frig înzăpezite / Amorțind trăirea care-a fost. // Și acum durerea ce mă ține / Vrea sărutul morții-naripat, / Care s-a aprins adânc în mine / Lângă cripta timpului surpat. // Focu-n vatra sorții stins azi-noapte / A rămas ca amintirea-n gând, / Ca o adiere printre șoapte / Ce-o simțeam prin lume alergând. // Aripile vieții larg deschise / Fâlfâind un pic prin țintirim / S-au oprit și au rămas închise / În cavou unde-o să locuim” (Zilele s-au dus rostogolite). Și încă: „Respiră în mine al timpului șopot…/ El fuge lovind cu potcoava de lut / Și-aud în surdină al anilor tropot / Călcând pe secunde pe locul durut” (Respiră în mine). În altă parte, poeta se află: „Lângă clepsidra spartă în timpul risipit” (Iubirea-i o comoară).
Și: „Iar clipele-mi sunt toate ciobite-n ochiul stâng”.
Dar meditația ei despre timp culminează cu aceasta: „I-am dat timpului / Timp / Să mă cunoască” (Cutez că voi fi mai bogată).
S-ar zice că autoarea are un permanent dialog veritabil cu timpul, pe care-l solicită, îl întreabă, îl roagă, îl recunoaște drept stăpân, îl slujește ori îi cere socoteală și, uneori, în spirit ludic, îl invită la joacă: „De unde vii tu, timpule nebun / Când mă privești frumos în ochi, / Cu ochi de vultur ori ca un hapsân / Lăsând să cadă ani pe caldarâm? / Neîmpăcat te-arăți ca o fecioară / Și te repeți visând la infinit / Purtând aripa clipelor ce zboară / Ducându-te de unde ai venit. / Unde te duci tu, timpule trecut / Cu aripile rupte sângerând / Și-n care loc de viață lași curând / Un semn că ai trecut ca un stăpân?” (De unde vii?)
Și o viziune mai puțin obișnuită: „unde trag la rindea timpul vieții în vaier” (Azi apun printre vise).
Frigul este un alt element predominant în poezia Manuelei Jerlăianu: „De-atâta frig a înghețat tăcerea” (Vocea tăcerii).
Metaforizări, epitetizări, repetiții, mijloace de stil inedite îmbogățesc imaginile lirice. Poeta folosește personificarea, mai cu seamă în pasteluri: „Toamna coborâse de pe deal / cu trupul frunzelor uscate / la margini de timp” (Toamna coborâse de pe deal). Deși e o sintagmă comună, asociația suflet-lacrimă de stea este fericită: „sufletul mi-a fost o lacrimă de stea” (Iubirea-i o comoară). Cuvântul, de asemenea, e epitetizat frecvent: „pe buzele cuvintelor fierbinți” (Vocea tăcerii).
Jocul dintre abstract și concret își face și el prezența: „Minciunile se-ntind din zi în noapte / Ca iedera pe zidul dintre noi”; „mă doare sărutarea”; „Însă tăcerea priveghează marea, / Iar eu de frigul din amor mă frâng” (Vocea tăcerii); „Pe buzele cuvintelor fierbinți / De-atâta frig a înghețat tăcerea”; „Covor de vise” ș.a.
Risipa iubirii se intitulează al doilea capitol al cărții. Ca și alți autori și precum toți oamenii, Manuela Cerasela Jerlăianu visează o iubire completă, care să facă din cei doi un singur trup și un singur suflet: „Când ai să-mi fii să-mi luminezi orbirea / Și visele să mi le-aduci buchet, / La mine-n trup ai să găsești iubirea / Ce-a înflorit ca versul din caiet. // Când am să-ți fiu, cu totu-am să mă dărui, / Cu amintiri dar și cu viitor, / Trecutul în trecut eu am să-l nărui / Să devenim un singur călător” (Când ai să-mi fii).
Cu toate acestea, un ton elegiac străbate unele poezii, adăugând un dram de nostalgie atmosferei încărcate de sunete triste, vânt, ploaie, fire de vis, acorduri de pian ori de chitară, lacrimi, timp rănit, miresme de dor, dureri ne-ncepute, romanța nopții, vorbe gri, vise negre, pumni de disperare.
Licențe poetice: „pe-a clipei urme”; „a lacrimii trăiri”.
Și în toată atmosfera nostalgică, iubirea, pusă pe primul loc, triumfă: „Rămurică rămurea, flori de dor și flori de stele, / Azi agonizez prin versuri scriind gândurile mele, / Pana o dezleg din cui și m-așez în fața porții / Ca prin visele-mi aprinse să leg iar sigilul morții. // Dar mă mir și mă cutremur de iubirea ce mă ține, / Lângă frunza de cucută care-a-nmugurit din tine. / Foaie crudă de lavandă, foaie verde de alun, / Eu risipei las ofrandă dorul inimii nebun, // Înfig versu-ntr-o săgeată prind a viselor frecvență / Și m-așez ca un regizor să trag clipa-ntr-o secvență. / Foaie verde ploi de slove, foaie verde foi de dor, / Sunt actorul vieții mele și-mi joc rolul până mor. // Luna oglindește-n mare ochiul ei de dimineață, / Luminând ca o fecioară răsucind un fir de viață / Soarele coboară-n bernă și se-arată zâmbitor / Încălzind cu sfinte raze frigul vieții călător, // Însă eu rămân actorul dorului zidit în piept / Și-n platoul de durere îmi port pasul vieții drept, / Te aștept să-mi bați la ușă la cabina mea de schimb / Și prin filmul vieții noastre braț la braț să mi te plimb. // Foaie verde de lumină, foaie crudă de măceș / Sunt un mugur de dorințe din iubirea ta cules, / Dorul meu se cheamă pace și te cheamă zi de zi / Să rămâi precum un soare răsărit pentru-a iubi” (Dorul meu se cheamă pace).
O altă ipostază a iubirii: „Iubirea sângerează într-un izvor de vise” (Iubirea sângerează).
Manuela Cerasela Jerlăianu este o persoană pozitivă, care induce stări de bine celor cu care intră în contact: „Am sufletul cântec, chiar ochiul de-mi plânge, / Și ce dacă vântul aleargă prin nori, / Eu zilnic gândesc la roua din zori” (De ce aș fi tristă?)
Și chiar mai mult decât atât: „Eu port sentimente albastre pe chip / Și azi nemurirea trăind o-nfirip… (De ce aș fi tristă?)
Ca o concluzie la tot ce a scris, Manuela Cerasela Jerlăianu declară, fără drept de apel, că: „Iubirea-i praf de vise”, ceea ce e perfect adevărat. În numele acestui praf de vise, poeta a îngenuncheat în fața iubirii și i-a dedicat viața, energia, timpul, disponibilitatea, generozitatea și, în general, tot ce e bun în viața ei.
