Celebrele jocuri interzise

Nu știu cum să procedez ca să vă pot determina să (re)vedeți bijuteria lui René Clément, Jeux interdits/Jocuri interzise din 1952, cu Brigitte Fossey și Georges Poujouly, după romanul lui François Boyer. Unde? Acum pe Netflix. Aveam patru ani când regizorul a dat un anunț: „cineast caut fetiță de 9-12 ani”. A găsit una de cinci ani – Brigitte Fossey – care acum e celebră și are vreo 75 de ani. Mătușa ei a citit anunțul și a dus-o la casting. Clément a fost vrăjit și nu l-a mai interesat vârsta ei. N-a greșit, deoarece filmul acesta a modificat destine. Fossey a ajuns mare actriță, iar băiatul Poujouly a devenit și el actor, dar mai modest. Avea 11 ani când regizorul l-a remarcat într-o tabără de vară. Păcat că a murit în 2000 de un cancer perfid.

Anul 1940. Război, bombardamente, morți. Fetița Paulette fuge să-și salveze câinele. Părinții ei sunt uciși, iar ea traversează infernul refugiaților să-și recupereze câinele mort din apele râului, ajungând în satul îndepărtat la familia băiatului Michel. Cei doi copii vor înființa acolo la moară un cimitir al animalelor, procurând/furând cruci, sub privirea permisivă a unei bufnițe ce avea să trăiască o sută de ani. Pe cer e războiul avioanelor, dar jos mișună vietăți mărunte. Copiii nu se mai opresc din jocurile lor „interzise”, furând cruci din cimitir. Există două familii rivale, care se dușmănesc din orice, cu orgolii rustice intimidante, bune de ilustrat acel „țara arde și…”. Paulette se atașează de Michel, iar cuplul lor dezvoltă empatii solide. Într-o zi sosesc jandarmii: caută fetița. Stop! Nu mai povestesc. Oricum, nu pot reda magia Brigittei Fossey. Rămâi fără cuvinte, prins în jocul ei natural. Oare ea joacă sau s-a născut să fie Paulette? Privind-o pe actriță în ecranizarea după Cărarea pierdută (1967) am înțeles talentul său polivalent. După premiera din 1952, a urmat marea glorie. Fossey a fost prezentată chiar reginei Elisabeth II. Părinții s-au speriat puțin și au ținut-o departe de platouri, ca să-și desăvârșească studiile. A jucat și teatru pe marile scene, sub egida unui clișeu (blondă, pură), pe care ea a încercat mereu să-l anihileze. Revenind la Jocuri interzise, țin să afirm că muzica creează o atmosferă absolut inefabilă, omniprezentă în acordurile hieratice. Narciso Yepes a prelucrat și interpretat muzica lui Fernando Sor. Am căutat pe YouTube: invazie de interpreți atașați de melodie, în prelucrări diverse, obsesionale. Am reușit să vă conving? În orice caz, cine nu vede/revede filmul, va fi – ipso facto – văduvit de o bucurie paroxistică.