Plecă de acasă cu vreo douăzeci de minute mai devreme, cu toate că pentru plimbarea până în zona spitalului avea nevoie doar de cinci minute. Însă în timpul vacanței mari, ieșirile cotidiene le planificase spre seară, din cauza căldurii. Altfel, într-un orășel cum e acesta, unde majoritatea locuitorilor se cunosc între ei, riști să fii interpelat frecvent de cunoscuți, vecini, rudenii, prieteni…
Ajunse la timp. Avusese noroc. Vipia îi ținea pe oameni la umbră și răcoare.
Ajunse în fața ușii ciudatului apartament exact în momentul când se auzi declicul încuietorii și aceasta se deschise glisând silențios spre stânga. Trecu repede pragul, își scoase pălăria, și-o agăță în cuierul discret din fața intrării. Theodoros îl aștepta stând în picioare:
– Bună ziua, stimate domn! îl salută Raul ducând palma mâinii drepte în dreptul inimii.
– Amin! Poftește, rogu-te, și ia loc în living, pe fotoliul din mijloc. Și te mai rog să ai mai multă răbdare, astăzi! Știu, adică intuiesc nedumerirea iscată cu o astfel de doleanță. Este inutil să încercăm un dialog privind definiția respectivei proprietăți caracteristice regnului uman, transferată abundent celorlalte, animate. Pentru majoritatea lexicografilor limbii române răbdarea este „capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor acțiuni, uneori evenimente”.
Theodoros atinsese cu degetul arătător al mâinii stângi una din tastele telecomenzii instalate pe brațul șezlongului său ciudat. Pe tapițeria peretelui din spatele gazdei, dar și a peretelui din spatele colocutorului, se delimitaseră două „ecrane” dreptunghiulare conținând definiția substantivului „răbdare”.
Raul zâmbi:
– Am putea vorbi destul de mult despre acest subiect. Absența unei astfel de calități, pentru că asta este, a dus și poate să ducă la conflict, altfel inexplicabil. Dificil de controlat și estimat. În profesia mea, lipsa răbdării poate genera inechități, nemulțumiri, stări depresive, violență etc.
– Da. Am confirmarea succesului opțiunii mele. Domnule profesor, ceea ce îți voi mărturisi în minutele imediat următoare, ar putea genera, în mod obișnuit, reacții imprevizibile semenilor dotați cu inteligență puțin peste medie. Știi foarte bine că un individ (interpretat ca sistem) este considerat posesor al proprietății de inteligență, pe baza comportării sistemului, dacă se poate adapta singur la situații noi, are capacitatea de a raționa, de a înțelege legăturile dintre fapte, de a descoperi înțelesuri și de a recunoaște adevărul. De asemenea, ne așteptăm ca un ins (sistem) inteligent să învețe, deci să-și îmbunătățească performanțele pe baza experienței trecute. Nu știu unde am citit că „o entitate este inteligentă dacă are un model adecvat al lumii, dacă este destul de înzestrată pentru a răspunde unei largi varietăți de întrebări pe baza acestui model, dacă poate să-și procure informațiile din lumea exterioară când are nevoie și poate să realizeze anumite operații în mediul înconjurător cerute de obiectivele sale și permise de posibilitățile sale fizice”…
Cele două „ecrane” ilustrau scris ceea ce tocmai „definise” straniul personaj Theodoros, care continuă fără întrerupere:
– De la străbunul Cicero încoace s-a dezvoltat o amplă teorie, îmi permit să afirm: o Știință, având ca finalitate depistarea și cercetarea inteligenței. Îmi opresc aici divagația. Statutul social al cuiva nu are niciun amestec în aprecierea gradului de inteligență.
– Știu, se dezmetici Raul. Am putea să confirmăm cu exemple nominale incompatibilitatea dintre gradul de inteligență și talent, aspect fizic, sau… potențialul memoriei. Cunosc pe cineva subordonat unei atari condiții: lecturi numeroase, memorie prodigioasă, talent artistic manifestat și recunoscut, dar grad mediu, să fiu generos, de inteligență, exteriorizat spontan prin puseuri de orgoliu și, prin urmare, a vocabularului obscen, gregar, agreat în anturaje declasate, dar tolerat de către mediile artistice, intelectuale. Astfel de inși au devenit de-a lungul istoriei bufonii înalților aristocrați. Ades, opiniile acestora declanșau rezolvarea unor situații extreme.
Două, trei minute de tăcere. Raul privea cilindrul din jurul capului celuilalt. Simțea că, la rândul său, era scrutat. Instantaneu, senzația de insecuritate îl determină să-și rotească privirea atât cât îi permiteau mușchii gâtului, independent de bust. Cele două „ecrane” dispăruseră, absorbite parcă de tapiseria albă a pereților. Doar Picasso și da Vinci sfidau monotonia nonculorii.
– Aș deduce că treci printr-un moment firesc de neliniște, domnule profesor. Însă consider că este de datoria mea să te previn asupra afirmațiilor pe care le voi emite în continuarea conversației noastre. Au șansa, ori ghinionul, cum vei decide, să stimuleze refuzul. De asemenea, dacă te vei simți agresat, în vreun fel, sau amenințat, îți voi facilita, digital, plecarea. Sper din toată inima să nu fie cazul!
De afară se auzi sunetul vag, dar insistent, al unui claxon.
Raul se aplecă înspre măsuță, ridică atent semisfera transparentă, extrase cu cealaltă mână paharul cu apă, îl duse la gură și bău dintr-o înghițitură un sfert, apoi plasă paharul la loc, pe farfurioara-suport, sub calota protectoare din plexiglas. Se lăsă cuprins de speteaza confortabilă a fotoliului.
– Sunt pregătit, stimate domn! Vă ascult!
– Domnule profesor Săvan, în ceea ce mă privește, am hotărât încă de la prima noastră întrevedere că ești confesorul meu, pe care îl caut de circa zece ani. A sosit timpul ca existența mea terestră să înceteze. Așa mi-o spune continuu Vocea lăuntrică, să-mi găsesc confesorul integru, loial, căruia să-i încredințez taina Vieților mele pentru a reuși detașarea necesară revenirii acasă. Sună straniu, chiar incredibil ceea ce auzi, însă jur că este adevărat. Nemuritorii există. Unul dintre ei a sugerat scenariul pentru un film serial de televiziune: The Highlander. Probabil că l-ai urmărit. Este unul din seturile de experimente demiurgice. Da, respectabile domn, am primit porunca să mă reîncarnez. Acest transfer, dintr-o formă umană în alta, are loc în perioada intrauterină, atunci când, în limbaj comun, „pruncul” începe să miște în pântecul mamei. În actuala formă, ori, dacă vrei, formulă, am intrat în impact nemijlocit cu atmosfera terestră în perioada cunoscută de omenire drept Primul Război Mondial. Știm câte reîncarnări am suportat, reținem în memorie experiențe, soluții din fiecare și pentru fiecare situație-limită inedită. Primim impulsul final doar atunci când vrea Creatorul Suprem, după ce primește semnalul fiecăruia dintre noi care simte că și-a terminat Misiunea terestră. Atunci îi transmite încercarea finală. Pentru mine a fost să-mi găsesc un confesor înțelept și discret. Sunt autorizat să-ți „divulg” câteva dintre caracteristicile existenței mele și, prin extrapolare, ale celorlalți „nemuritori”.
Primo: Nu ne cunoaștem între noi, deci nu știm câți suntem și unde trăim. Ceea ce nu putem să uităm este sinteza fiecărei existențe, precum și câteva detalii semnificative. Amănuntele vieții comune suntem „programați” să nu le memorăm;
Secundo: În călătoriile prin lume, pot să folosesc instantaneu oricare dintre limbile vorbite de populația majoritară a ținutului sau a țării unde ajung. Știu să folosesc oricare instrument muzical și unealtă casnică pe care pun mâna;
Terzo: Nu sunt imun față de bolile simple sau epidemice, cu excepția celor genetice. Dovada o ai în fața dumneatale, costumația protectivă care mi-a fost recomandată de medici. Nu știu și nu mă privește motivul plasării mele în orășelul vostru, în acest apartament amplasat vis-à-vis cu Spitalul.
Raul asculta siderat confesiunea fascinantă a „marionetei” uriașe din fața sa. Îl tenta să întrebe dacă poate fi lăsat fără viață prin atentat, așijderea pământenilor de rând, însă celălalt îi citise gândul.
– Da, prietene, pot fi ucis, aparent, la fel ca oricare alt pământean, dar numai astfel. Pentru că pot să profit de împrejurări și sunt extras din locul întâmplării, … dispar, adică sunt ajutat să mă fac nevăzut, cum se mai spune. Rănile provocate de armele semenilor dumitale, dureroase, te asigur, se închid după două, trei ore. Existența mea recentă și actuală s-a derulat în acest spațiu binecuvântat din interiorul a ceea ce știm că se numește Arcul Carpatic, cu efemere transferuri în afara lanțului muntos, între frontierele acestei țări. Am dus un trai similar tuturor cetățenilor responsabili, maturi, ai țării, ai statului. Dar cred că te-am obosit. Hai să ne mai tragem sufletul!
* Fragment din ampla povestire (pseudo-roman) „Confesionar”, în curs de redactare.
+ There are no comments
Add yours