Cealaltă parte a ființei

Noul volum de poezii al scriitoarei Ramona Müller, Cealaltă ființă a mea, apărut de curând (2023) la Editura Tracus Arte, într-o frumoasă prezentare grafică, vine ca o manifestare decisivă a harului și capacității sale lirice, cum spunea semnatarul cuvântului însoțitor al cărții, criticul Christian Crăciun: „Prin acest volum, poezia Ramonei Müller se esențializează și se amplifică în același timp”. Afirmația exegetului are la bază nu doar progresul și stilizarea incontestabile ale poeticii autoarei, dar și modul cum și-a structurat volumul în discuție, pe de-o parte el fiind constituit din poezii scurte, puternic simbolice – voi da ca exemplu prima și ultima creație, respectiv stare: „e bine/ să fii scriitor/ pe coperta I/ a mileniului III” și studiu de caz: „negreșit nu ești tu/ sâmburele Judecății de Apoi” –, pe de altă parte, centrul volumului fiind ocupat de două prozopoeme: Mama Geea și Omul și epoleții azurului, cu rol de expansiune a eului liric, poeta simțindu-se pregătită pentru o nouă treaptă evolutivă. În jurul acestor piloni structurali gravitează texte lirice metaforice, cu un puternic fior liric, a căror tematică diversă, cum ar fi: viața, timpul, creația și creatorul, destinul, copilăria, condiția omului, țara etc., vor transborda cititorul într-un carusel poetic, ce-l va determina să parcurgă, cu fervoare și curiozitate, fiecare text, până la ultimul.

Personalitatea bine conturată a Ramonei Müller din cotidian se reflectă cu fidelitate în oglinda poeziilor sale. Poeta își asumă eul liric, ea fiind în același timp „femeia momentului/ [care] intră în expoziții/ și salivează în fața borcanelor de amintiri”, devenind melancolică ori duioasă, dar și „mireasa robilor” sau „fluturele/ care luptă cu o grămadă de vrăbii”, iar atunci când nu va mai fi fluture, va fi „preot/ și va ridica/ fără grabă/ slavă lui Dumnezeu/ din partea nectarului”. Această metamorfoză continuă a sinelui autoarei nu poate avea loc decât în și prin poezie, pentru că doar „poeții păstrează/ cioburile/ big bang-urilor/ o mare implozie de cuvinte” (sclipici), pentru că „fiecare este rege în lumea lui” poetică, astfel „cu mâinile suflecate/ cu un cot sprijinit pe birou/ și cu degetele prinse de un stilou chinezesc/ (…) ros de incertitudini/ și de indecizie/ rege al nebunilor/  se hotărăște să doneze/ (…) un poem de veci”. La această viziune poetică superbă, legată de creație și creator, Ramona Müller aduce o argumentație, pe cât de simplă, pe atât de profundă: „înăuntru suntem cu toții/ și câinii/ și păsările/ și nebunii”, închiși între coperțile sufletului. Cu alte cuvinte, poeta ne îndeamnă la prezență de sine și la fericire interioară, așa cum afirma și Pitagora: „Marea știință de a trăi fericit este să trăiești în momentul prezent”.

Chiar dacă „viața este un miriapod” cu „picioare asfaltate”, care pare să scape de multe ori de sub control, mai ales prin viteza sa de derulare, instanța, prin reflexivismul de care dă dovadă, are puterea de a penetra orizontul limitat al aparențelor realizând astfel: „ce-am fost ieri/ azi nu mai sunt/ îi răspund moderatorului/ la interviul absurd/ (…) pentru a fi ce-am fost cândva/ am donat tot viul din mine”. Descoperirea vine din interior, cum și liniștea, cum și adevărul, căci în interior zace de fapt sinele nostru divin, „cealaltă ființă” conectată cu sursa de energie, iubire și poezie, de ce nu, care ne aduce pacea și împlinirea, rotundul de care avem nevoie să ne reîntregim. „Acum îmi doresc/ să adorm cu zâmbetul de botez/ și așternut/ să-mi fie primul rând de frunze/ cealaltă ființă a mea/ să despartă răpciunele/ de femeia care se apropie/ tot mai mult de mine” (interviu).

Nevoia de frumos, de liniște și înțelegere, aduce un plus de puritate metaforelor, simbolul copilului și al copilăriei rarefiază aerul liric al poeziei autoarei: „copiii pământului vând păsările cerului/ după ce le dezleagă/ lanțurile aripilor/ zburătoarele trag de ele/ asemenea halterelor/ smulse din rădăcina vieții// de sub pleoapele cerului/ ploile se nasc indecis/ și se întind pretutindeni/ se prăbușesc apoi în găleți/ ca niște migrene/ astfel se marchează foamea latentă/ (…)// am plecat la plimbare cu viața miriapodă/ este prea multă umezeală și puțin mercur/ în tomberoane/ alunec/ alunec/ alunec/ mă târăsc condamnat de sângele străzii// sub paltoanele de ceară/ se topește dorul de oameni/ iar pâinea și apa sunt/ doar iluzii pentru/ oase zdravene” (descătușare).

Prinsă între sentimente intense, marcată de trăiri personale pătrunzătoare, dar și legate de societate, observator fin al vieții oamenilor, poeta Ramona Müller pendulează între cerebral și sentimental, versurile fiind când reci și tăioase ca lama de oțel a realității, când melancolice și reflexive, marcate de un „dor de înălțimi/ [care] face poemul să crească/ din smintitele simțuri”, acel dor profund de iubire și atașament, poeta nefiind alta decât femeia plină de temperament, fler, dar și sentimentală și tandră atunci când iubirea o cere. „femeia cu pantofii roșii lăcuiți/ sparge geamurile vitrinei/ și coase toate cioburile/ cu degetele pline de sânge// (…) desculță este mult mai frumoasă/ (…) nu se teme nici de sărut/ nici de pașii însângerați” (femeia cu pantofii roșii).

Nu voi încheia incursiunea mea în volumul „Cealaltă ființă a mea” înainte de a face o scurtă radiografie a celor două prozopoeme. Dacă în Mama Geea și Omul poeta se bazează în construcția poeziei pe o legendă aborigenă și cunoștințele sale vaste din domeniul geografiei (Ramona Müller este absolventă a Facultății de Geografie a Universității din București), textul fiind învăluit în mister și trimiteri inspirate, totemuri și imagini luxuriante, cel de-al doilea prozopoem, epoleții azurului, este ca un strigăt interior, o călătorie în adâncul ființei, dincolo de palpabilul vieții, pe tărâmul neființei, de unde și multitudinea de întrebări și imagini difuze, dar este și un caleidoscop al vieții și morții, o introspectivă asupra tuturor întâmplărilor prin care trece sufletul unui om pe parcursul unei vieți, emoția și durerea din acest text fiind apoteotice. Imaginile se amestecă întocmai unei căderi în gol, atunci când viața ne depășește, trecându-ne prin furcile ei caudine, fără să înțelegem de ce. Acest urlet de durere interioară se va resimți pe tot parcursul cărții, finalul fiind elegiac. „de când a căzut în mine o stea/ zenitul și nadirul/ îmi sunt totuna” (interior). Salvatoare a acestei dureri nu poate fi decât „o transfuzie cu iubire”, cu iubire de sine, în primul rând, pentru că dacă vrem să ajungem cu adevărat la cealaltă parte a ființei noastre, nu o putem face decât cu flacăra iubirii de sine aprinsă, pe care poeta Ramona Müller o asociază cu cea a poeziei și bine face, pentru că tot ce făurim cu sufletul este scutul și lumina în fața Judecății de Apoi, este urma noastră prin acest timp, prin această viață.