Ce gândeşte o rochie de mireasă

Poezia a fost cea care ne-a stat întotdeauna alături. Chiar şi în vremurile de restrişte pe care le-am trecut împreună în gânduri, dar separaţi de „distanţarea socială”. Stând acasă, românii au citit mai mult, având alături, în vacanţa forţată, cărţile. Asta cumva ne-a mai salvat din topul ruşinos în care eram pe ultimul loc la achiziţia de cărţi. Într-adevăr, nici eu nu cred doar în cititorii de duminică sau de la marile sărbători. Viaţa noastră ar trebui să fie mereu însoţită de cărţi, nu doar atunci când suntem izolaţi de lume. „Pe drumul pe care am vrut să merg/ De la marginea pădurii/ Scria mare cu litere triste/ Drum în carantină” sunt primele versuri din noul volum de poezii Vara genunchiului stâng, apărut la Editura Ecou Transilvan, având-o ca autoare pe Elena M. Cîmpan.

A cincisprezecea carte de poezii semnată de poeta din Bistriţa este una în care se structurează o lirică a căutării destinului omului, în timpuri care uneori par să ne ameninţe. Doar poetul este cel care găseşte, în atelierul de creaţie, prin puterea cuvântului, pietrele preţioase pe care le arată mai apoi lumii ca pe nişte talismane: „Din prima s-a născut credinţă/ Din a doua a crescut nădejde/ Şi din a treia s-a născut iubire”.

Profesor la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa şi inspector şcolar, cu o mulţime de premii literare la activ, Elena M. Cîmpan adaugă cărţilor de poezie cronică literară, eseu, jurnal, proză scurtă, publicistică, dar şi traduceri din limba germană.

Poezia este una a detaliilor, a găsirii în spaţiul înconjurător a unor motive aparte, una în care se vede şi ochiul format al jurnalistului. Căci cine şi-ar fi putut imagina că, observând un magazin cu haine, poţi scrie o poezie precum Ce gândeşte o rochie de mireasă, care ne apropie cu gândul de Poemul cuierelor al lui Traian Ştef. Un poem scris în vremurile de izolare, când nunţile au fost amânate, fără să se știe pentru cât timp şi când se va da din nou drumul evenimentelor: „Miresele au dispărut/ Iar rochia nu mai e un prag de trecut, de purtat”.

În „singurătatea, ca o vacanţă”, poetul ar trebui să fie ca peştele-n apă, însă chiar şi el are nevoie de socializare pentru a putea purta, prin versuri, mesajul lumii mai departe, şi ce trist este să constaţi că: „Anul trecut n-am avut primăvară/…/ Pentru prima dată păsările n-au avut unde să vină, aici era un câmp închis cu lacăt şi fără cheie”.

Doar Elena M. Cîmpan putea să aducă în pagini pe mama poeziei, pentru ca la îndemnul acesteia lumea să fie din nou salvată de către versuri: „Vine într-o zi poezia la poezie/ Aşa cum vine mama la fiică/…/ Şi o găseşte banală, prozaică, ştearsă/…/ Nemulţumită şi plictisită, căzută, părăsită,/ Şi fără cititori/ Şi o ia frumos de după umeri/ O strânge, o cuprinde cu căldură/ O mângâie pe frunte/ Şi-i spune aşa:/ Trebuie să faci ceva/…/ E ziua ta/ Apropie-te de oameni, fii pe placul lor/ Scoate-ţi din dulap metaforele, comparaţiile/ Epitetele şi îmbracă-te de gală”.

În iarna în care clopotele s-au auzit liniştite, nici urmă de om nefiind pe zăpadă, în care bradul de sărbători a fost un „cuibar rotind de ape”, până şi colindatul nu a mai răsunat pe la casele creştinilor: „Unde au plecat oamenii/ Unde s-au retras/ Poate că-n munţi/ Poate că-n pământ/ Poate că în cer/ Sau în alte spaţii virtuale”.

Într-adevăr, spaţiul virtual a fost acela care ne-a fost cel mai la-ndemână, cu toţii stând în faţa monitoarelor ce au devenit ferestre către lume, doar aşa reuşind, cumva, să mergem mai departe, să devenim din oameni ai drumului oameni ai virtualului, până şi cartea de identitate fiind aşezată într-un con de umbră ignorată, nemaiavând ce face cu ea decât să ne legitimăm în jurul casei pentru a nu primi amenzi: „M-ai pierdut, striga cartea de identitate/ Şi acum stau aici, jos, pe trotuar/ Şi nu mă vede nimeni/ Nu mă ridică nimeni/ Nu mă găseşte nimeni/ Sunt o carte de identitate pierdută/…/ E iarnă, se face frig/ Se face seară şi în curând/ Nu va mai trece nimeni pe drum”.

Personificarea lucrurilor este unul dintre atuurile poeziei semnate de Elena M. Cîmpan, cea care le dă viaţă prin intermediul versurilor. Într-o lume în care cuvântul „viaţă” a căpătat parcă alte conotaţii, observând cum cei dragi se sting unul câte unul, neputând avea grijă de ei, nici măcar să-i conducem, aşa cum este creştineşte, pe drumul veşniciei, muzica ce ne-a însoţit a fost cea a ambulanţelor care au umblat zi şi noapte: „Pe străzile pustiite de şoapte/ Zgomotul îi acoperă urechile cu durere/ Cotrobăie după suferinţe”. Aceasta e vremea poeţilor care sunt invitaţi: „Să-şi pregătească fiecare o poezie/ Şi s-o spună în faţa lumii”, poeta metamorfozând totul şi dând frâu liber la exprimarea gândurilor muntelui, a cărui poezie este: „Despre stânci, cu creste/ Despre înălţimi, cărări şi peisaje”, dar şi ale copacului, mării şi astrelor ce ne-au însoţit mereu viaţa şi care se găsesc în toate poveştile noastre – soarele, luna şi stelele.

Să declarăm şi noi precum Elena M. Cîmpan, cu sufletul plin de bucurie: „Cu pasiune deschid cărţile/ Cu sufletul plin de bucurie,/ Ca pe nişte porţi uşoare/ De intrare în nori”. Poezia este cea care ne poartă pe aripi de lumi, iar poetul, cel care ne plimbă prin grădinile acestuia.