Articole

Ce-ați vrea să vă aducă Moșul?

Nu știu ce m-a apucat cu întrebarea asta copilărească. Poate e de vină chiar dorul după copilăria care nu a fost să fie, cine știe… Probabil, nu e vorba de copilărie, ci de viitorul nostru, oricât ar suna de pompos-patriotic. Am meditat oleacă, oricum, la această întrebare. Și, asemenea unora dintre scriitorii ce au răspuns la ancheta noastră, nu mai vreau nimic. De la niciun Moș, deghizat sau nu politic ori propagandistic. Ba, totuși, vreau ceva: să fiu lăsat în pace! Să nu mai fiu agasat zilnic de o societate aflată în evidentă derivă (nu doar morală) și care „vrea”. „Vrea” tot mai mult să aibă, să primească, să i se dea, evident, mai ales „ceea ce i se cuvine”. Și brazi la fel de înalți ca Turnul Babel, și cadouri, mai ales de la guvernanți, fără număr, fără număr… Din păcate, mulți copii sunt după chipul și apucăturile părinților, așa că vor vrea/vreau și ei să le aducă Moșul partea întunecată a Lunii, și stelele de pe cer. Nu puțini copii nu vor primi nimic nici în acest an, în lipsă de un Moș fără pedigree capitalist. La mulți ani! (D.S.)

 

Nu mai vreau nimic

Bietul Moș mascat, deturnat de doi ani de „pandemie”. Personal, demult nu mai vreau nimic de la nimeni, cu atât mai puțin de la Moș. Chiar dacă de Crăciun (de Nașterea Domnului), fără nicio explicație, mă simt cel mai bine sufletește cu mine însumi (ciudat, o spune unul ca mine care nu prea știe să se bucure de viață, în general), sunt de-a dreptul fascinat „în abstract”. Lasă că dintotdeauna, împăcat, am gătit luminițe acasă, inclusiv afară, și coronițe de brad pentru întâmpinarea Crăciunului și am împodobit Pomul (nelipsit din casă, de regulă impozant; admirat de cei din jur), multe ore la rând, răbdător, încântat, adăugând în fiecare an noi ornamente, ghirlande (fără să respect modele)…

Natural, un răspuns ar fi că aș vrea să-mi protejeze Moșul sănătatea, în primul și în ultimul rând. Dar, ajuns la o vârstă, învățat cu boala (bat în lemn, boala există în mine tot timpul, important e să nu o activez), cred că mai degrabă mă deochi cerând să-mi fie protejată sănătatea. Că e un fel de a zice să mă protejeze. Oricum, n-are Moșul puteri terapeutice și nici nu poate mijloci cererea mea de protecție la Dumnezeu (cum o fac sfinții). În rest, să-i cer cadou haine și încălțăminte noi? Nu, nu-mi mai trebuie, nu mai am loc de ele. Să-mi aducă noi cărți (traduceri celebre, eventual) sau reviste literare, nici de ele nu mai am loc în casă, fac rost în prostie singur, „sunt la zi”. Să-mi dăruiască sticle de whisky sau cutii de bomboane lungi de un metru, nu mă interesează… Să-i cer Moșului să fiu mai inspirat la masa de scris? Nu e cazul, nu intră în atribuțiile lui. Nici dacă-i cer să-i meargă bine României politic, economic, social (cu nivel de trai mai ridicat, în vremurile astea de încercare), nu va avea nici o reacție, sigur (poate mi-ar trimite o înjurătură neaoșă, considerând-o o probă de tâmpenie). Sau să ne întoarcă la „normalitatea” de dinainte de pandemie? Păcat că n-am cum să mă închin Moșului, să-i binecuvânteze pe ai mei. Altfel: Moșule, te aștept să vii! / Eu te iubesc… Tralala.

Liviu Ioan STOICIU

 

 Să-mi fure masca, pe care i-o las la vedere, într-un cui deasupra ușii

Practicile și obiceiurile care se leagă de ziua, dar mai ales de noaptea Sfântului Nicolae, derivă dintr-o logică a simbolurilor. El este înainte-mergătorul lui Moș Crăciun, căruia îi împrumută și calul, schimbându-i doar culoarea și atelajul și pregătind sufletește copiii pentru miracol, pentru adevărata întâlnire cu supranaturalul. Este, în altă ordine, frate bun cu Asclepios, zeul tămăduitor, ambii purtând toiege, fiecare după folosința sa. Cam atâta știu despre identitatea celui care, cândva, de mult, mi-a dat și mie prilejul să mă îmbrac în pielea unei sperietori, provocând groaza și apoi convertind-o în râs pe fața unor copii. Acum, la întrebarea dumneavoastră, volens nolens, îmi aduc aminte că de vreo 40 de ori m-a găsit Moș Nicolae, undeva, într-o școală, tot înconjurat de copii. Scriam cu ei, sau le-am dat să facă singuri, compuneri despre această vizită, atât de dorită. Așa că, aș avea de unde alege, dacă ar fi să-i scriu Moșului, și pentru mine, o cerere cu daruri pe ales. O să-mi fac ghetele, mai pe îndelete în acest an, dar o să-l îndemn pe musafirul spectral să nu-mi pună în ele decât ce-i va rămâne în fundul sacului, după ce a trecut pe la toți. Și, de s-ar putea, când nimeni nu-l vede, să comită și un gest șugubăț: să-mi fure masca, pe care i-o las la vedere, într-un cui deasupra ușii.

Viorel MUREȘAN

 

Scrisoare în alb

Am avut mereu dorinţe modeste. Îmi amintesc când în copilărie, învăţasem singură să scriu cu litere de tipar şi i-am scris Moşului o scrisoare în care ceream o surioară sau un frăţior, ca să am cu cine mă juca. Am lăsat scrisoarea pe pervazul ferestrei şi o fi ajuns, dusă de vânt, departe de căsuţa poştală potrivită. Mi-am jurat atunci, dezamăgită, că nu-mi voi lăsa copilul singur şi că mă voi juca cu el/ea. Am reuşit doar cu joaca. Între timp colegii de şcoală mă informaseră râzând de naivitatea mea că Moşul nu există. Nu faptul în sine m-a durut atât de mult, cât faptul că am aflat că mama poate să mă şi mintă. Peste ani mi-am minţit şi eu fiica în legătură cu existenţa Moşului şi mi-a reuşit nesperat de bine. El îi împlinea dorinţele, iar eu mă mulţumeam cu rolul de mijlocitor, chiar dacă pentru mine, Moşul greşea mereu adresa. Aşa că am renunţat să mai cer ceva, listele cu dorinţe au rămas ani la rândul aproape complet nebifate. Arta de a renunţa la visuri se deprinde cu greu. Îţi trebuie perseverenţă şi puterea de a lua mereu totul de la capăt, ipocrizia de a crede că într-o zi va fi posibil şi tăria de a recunoaşte faţă de tine însuţi că orice încerci să construieşti se prăbuşeşte înainte de a avea vreo formă. Aşa înveţi cât de frumoase pot fi picăturile, firimiturile, scamele, pulberea, universul infinietezimal în care un zâmbet, o vorbă bună, o zi în care nu te-a durut nimic pot cântări mai mult decât un cadou în hârtie lucioasă, mai mult decât satisfacerea unor vanităţi. Azi mă simt prea bătrână pentru dorinţe mărunte, prea neînsemnată pentru a scrie în scrisoarea Moşului ceva cu adevărat valoros şi prea laşă ca să las să treacă Sărbătoarea Crăciunului precum o zi obişnuită. Şi atunci îmi doresc doar înţelepciunea de-a accepta că dorinţele sunt pentru cei ce ştiu să viseze.

Alice Valeria MICU

 

O portocală

 

Am multe vreri adunate, căci Moșul n-a mai ajuns pe la mine de mult. La șapte ani, mi-a lăsat în fereastră caramele lipicioase și două fructe necunoscute, rotunde, asemănătoare cu soarele. Astea precis sînt de la Moșu, mi-am zis fericit, însă peste o oră am descoperit că și copiii din vecini au primit portocale. Nelu Mării mi-a furat portocala și o juca fotbal, driblîndu-mă de fiecare dată. Rîzînd cu lacrimi, am călcat mingiuca și sucul s-a scurs roșu pe zăpadă…

După terminarea școlii, am băgat de seamă că și banii veneau tot de la Moșu’. Ca inginer, aveam cel mai mic salariu din stațiunea de mecanizare a agriculturii, mai mic decît al ucenicilor. Seara, tractoriștii duceau acasă cartofi, iar eu căram o povestire nouă (în geanta aceea țin diplomele de la concursurile de proză). Adormeam după ce intram în reverie și îmi închipuiam succesele literare, primul era premiul Uniunii Scriitorilor, cu cartea de debut Ilca, la care lucram. Însă Moșul nu mi-a adus premiul USR, iar cînd m-am plîns că a fost dat unei cărți slabe, mi-a spus că n-am trimis patru exemplare la jurizare…

Am avut noroc în presă, primeam zi de zi telefoane de felicitare pentru articole. De ce nu publici pe prima pagină, mă întrebau cititorii. Nu mi le publică „Moșul” (redactorul-șef), mă plîngeam, crede că vreau să-i iau locul…

În sfîrșit, m-am pensionat pe 20 septembrie 2021 și nu m-am ridicat din pat două luni (nici de ziua mea, 18 noiembrie), timp în care am citit vreo cincizeci de cărți. Intrasem în depresie, înțelegeam că nu vine Moșu. Nevasta și-a dat seama că pălinca din bărbînță scăzuse cu 30 de litri în 60 de zile, mi-a pus în față oglinda și am văzut fața cu barbă albă a unui Moș.

– Eu n-am primit nimic și tu vrei un roman mai tare decît: Ilca, Iad în raiul de acasă, Clopotul cu două limbi, Doi pe o cruce, Fabrica de iarbă, Cimitirul copiilor?!… Mai bine o portocală.

Nicolae GOJA

 

 Virtutea speranței

Când am citit întrebarea prin care domnul Daniel Săuca ne provoca să spunem ce anume ne-am dori de sărbători, mi s-a părut că răspunsul ar fi simplu, însă când am început să-mi selectez dorințele, care aș dori să mi se împlinească, mi-am dat seama că în realitate acestea sunt niște daruri, pe care le-am așteptat mereu, deși nu le-am rostit niciodată dar au lăsat un gol în anii petrecuți, și care așteaptă încă. Nu este vorba despre dorințe personale, deoarece aici așteptările mele au avut mereu o acoperire mult mai generoasă decât m-am gândit vreodată. Am trăit din plin bucuria de a avea o familie minunată! Am avut parte de prieteni speciali. Sfântul Augustin spunea că: „Fericirea este să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja!” Prin urmare – am fost fericită.

Am trăit la confluența dintre două lumi: comunismul și actuala societate, care, pare că este o alcătuială hibridă, numită de unii capitalism. În comunism m-am bucurat de tinerețe, de sănătate, de părinți și surori sănătoși și veseli, de ieșiri săptămânale cu prietenii, de bancuri ce nu mai conteneau, de seri în care citeam la lumânare… Eram fericită! Nu m-am gândit la lucruri definitive, pentru că, vorba Sfântului Augustin: „îmi doream ceea ce aveam deja!” În anii care au urmat, din bucuriile inimii au început să se risipească. Dacă până nu de mult sănătatea mi se părea un dat firesc, acum realizam că este un dar ce nu poate fi estimat sau convertit în lucruri. Cea mai mare dorință a mea era să-i știu sănătoși pe toți ai mei și nu numai. Emil Cioran era de părere că: „Bolile ne-au fost date, ca să ne amintim că între noi și viață există un contract, care poate fi reziliat în orice clipă”. Iată că am început să realizez că așa este și să-mi doresc ceea ce pierdeam în vâltoarea timpului. Seara, în rugăciune, îi puneam în grija lui Dumnezeu pe toți ai mei, iar „lista” cu numele lor era lungă. Dincolo, de cealaltă parte, erau puțini cei ale căror suflete așteptau iertare de păcate. Așa, rând pe rând, cei din prima categorie au trecut în cea de-a doua. Erau tot mai puțini cei pe care-i încredințam grijii divine și tot mai multe suflete pentru care ceream clemență. Am devenit conștientă de adevărul cuvintelor lui Cioran, așa că îmi doream sănătate, în primul rând, pentru toți și apoi și pentru mine. Iată că așa am descoperit puterea și darul rugăciunii.

Și acum, în vremea aceasta tulbure, când din toate părțile ne simțim agresați și amenințați, oare ce-aș putea să-mi doresc? Știu că Moșul este un mesager divin, așa că aș dori să ne aducă tuturor bucuria vieții împreună. Moșule, nu știu dacă în atelierele tale elfii pot plămădi sănătatea, pacea și armonia pe care am dori să ni le aduci în dar, însă dacă nu este posibil, te rog, Moșule, să treci dincolo de vămi, să dăruiești lumină și pace îngerească celor plecați și de la ei să ne aduci împăcarea. Ajută-ne să trăim în virtutea speranței!

Silvia BODEA SĂLĂJAN

 

De ieşi gazdă până-n prag / Că te colindăm cu drag

 

În aceste vremuri tulburi poate că ar fi momentul să ne regândim modul de abordare a întâlnirii cu sărbătoarea, pentru că generaţia noastră este cea care a importat toate kitsch-urile, ştirbind din frumuseţea lăzii de zestre a acestui popor.

Câţi dintre noi mai aşteaptă azi Crăciunul pentru a vesti la fereastra gazdei Naşterea Micului Prunc Iisus, acum când modernismul a dat năvală peste noi şi peste credinţa noastră, globalizându-ne. Îl aşteptăm doar pe Moş Crăciun, cel cu sania zburătoare să ne aducă cadouri scumpe, uitând de legenda Crăciunului Bătrânu, cel care a refuzat s-o primească pe Maica Sfântă să nască în ieslea lui, iar soţia lui, Crăciuniţa, a ajutat-o pe ascuns, iar după vederea Stelei magice, devine primul creştin. Mai ştim azi că Crăciunul Bătrânu este fratele mai mare al lui Moş Ajun, ambii întruchipând îmbătrânirea şi degradarea timpului care se cere renovat prin naşterea pruncului? Să le spunem şi copiilor noştri că decoraţiunile şi arhitectura erau mult prea nesemnificative în copilăria noastră. În noaptea de Crăciun, focul nu trebuia să se stingă din sobă, un buştean era pus pe vatră întreg, să ardă toată noaptea. Nici lampa nu trebuia să se stingă în nicio casă. Şi acum, chiar dacă poate sărbătoarea ne va găsi pe unii singuri, departe de casă, să lăsăm, metaforic, aprinsă lumina sufletului. Se spune că la 12 noaptea, dacă mergeai în şură la animale ca să le dai de mâncare, le puteai înţelege graiul: le strigai, iar dacă ele îţi răspundeau, puteai să le înţelegi graiul. Se bucura toată suflarea şi cei din casă şi animalele ce au fost cele ce l-au încălzit pe Micul Isus cu aburul lor în Ieslea Sfântă. Crăciunul are un farmec aparte, care vine din inimile noastre. Să ştiţi că şi anul acesta oamenii la sat îşi duc cursul normal al aşteptării Sărbătorii, igienizându-şi casa, iar curăţenia sufletului o fac prin post şi rugăciune, armonie şi înţelegere. Colindul îi va găsi şi acum în aburul cald al cozonacilor şi al pâinii de casă, al colăceilor oferiţi acum doar copiilor casei, cu gândul la toţi copiii din sat, pe care cu ajutorul Lui Dumnezeu îi vor primi din nou în prag, anul viitor, când în fiecare colţ de sat se vor auzi glasuri care anunţă Naşterea Domnului. Povestea pomului de Crăciun (care este mult mai veche decât a bradului la noi) şi a merelor din rai să vă însoţească mereu.

„De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag”. Mai aproape sau mai departe de casa părintească să fim cu toţii cu inimile sus de bucurie, şi simbolic, cu masa plină de gânduri bune, să îi aşteptăm pe cei dragi, din Cer şi de pe pământ, să ne colinde. Să nu fie an în care să nu lăsaţi Crăciunu’ în casă, pentru că în acel moment sufletul dumneavoastră va fi plin de supărare. Personal, nu-mi doresc decât sănătate, pentru că trăim în vremuri în care mulţi dintre prietenii noştri au trecut într-o stea, iar bucuria cea mai mare pentru mine va fi şi de aceste sărbători, la fel ca la fiecare mare praznic, dacă vom şti să ne promovăm, în primul rând, poveştile noastre şi să-i dăm şi sufletului partea lui.

Să facem şi noi cununi din flori, să le împletim cu voie bună, precum păstorii, şi să le ducem celui mai iubit prunc din lume „Să ne fie de folos / Nouă şi la neamu’ nost/ De naşterea lui Hristos”.

 Menuţ MAXIMINIAN

 

Ce îmi doresc de la Moșul

Vă mai aduceți aminte de jocul acela cu listele, învățat poate la vreo oră de dirigenție din trecut, sub îndrumarea unui diriginte care căuta să vă motiveze? O listă în care scriai ce ai lua cu tine, în ideea că te-ai rătăci în deșert: apă, lunetă, mâncare, hartă, busolă, mai nou, telefon, orice altceva. Apoi ți se spunea să tragi peste ce ți se părea mai neesențial. Luneta, să zicem. Apoi, din nou. Și tot așa, până când ajungeai la un singur item, fără de care nu mai puteai să reziști…

Așa că, Moșule, ține-te bine. Închei un an în care mi-am pierdut mai multe rude și mai mulți prieteni decât aș putea număra pe degetele de la cele două mâini. Mi-am pierdut, înainte de toate, mama, pradă bătrâneții și bolilor. S-a dus să caute odihnă lângă soț și fiu, așezată strategic între ei și în somnul de veci, parcă pentru a-l îmbuna și pe unul, dar și pe celălalt, în bătrânul cimitir ciupilit, în ultimii ani, de mai toți pomii și arbuștii care ofereau puțină umbră, tihnă sau mângâiere jelitorilor…

Cu mama, s-a pierdut dorința de a scrie. Omul scrie pentru varii motive. În cel mai fericit caz scrie pentru că nu poate să nu o facă, se ițesc cuvintele din neant parcă anume pentru el, trebuie doar să le aștearnă pe hârtie. Alții, printre care și eu, scriu pentru a dobândi aprecierea cuiva. Pentru mine aprecierea mamei mele, nu mi-e rușine să o spun, ar fi însemnat mai mult decât orice premiu literar. Ea însă era deosebit de zgârcită cu cuvintele de laudă. Mai scăpa uneori câte un „asta mi-a plăcut” și mă simțeam în al nouălea cer. În ultimele ei zile pe această lume mi-a dăruit un „ar trebui să scrii mai mult”, cuvinte pe care am să le păstrez în amintire pentru toată viața.

Ca să revenim deci la listele acelea cu deșertul și cu orele de dirigenție de pe vremuri, mi-aș dori ca de sărbători să se adune toată familia, care a mai rămas, pentru că… ce este omul fără o familie? Și, de asemeni, mi-aș dori să regăsesc bucuria de a scrie…

Simone GYÖRFI

 

Votez cu îngerii

 

Votez cu îngerii, care au vegheat Naşterea Domnului şi aduc Pomul de Crăciun în fiecare an, în camera cu uşa închisă, unde copiii intră abia după ce a sunat clopoţelul. Există şi o componentă franciscană, originară din Greccio, 1223, unde a fost recreat staulul din Viflaim. Uneori am impresia că s-ar putea ca eu însumi să fi fost acolo, în chipul lui Benjamin, măgăruşul de lângă iesle. E un amănunt parazit, de factură budistă sau preluat din Ferma animalelor, habar n-am. Dar dacă o fi adevărat, dacă nu e doar visul unei existenţe anterioare, înseamnă că am evoluat către o stare superioară, de Moş, de fiinţă în drum către Rai. Omul crede şi speră. Dumnezeu să aducă!

GYÖRFI-DEÁK György

 

Aș fi fericit dacă le-aș putea spune „Colindul din Nord”…

 

…Ehei, dacă mi-ar aduce Moșul, pentru o clipă, oamenii din sat pe care-i colindam mai ieri, împreună cu cetele de feciori, cu aceste versuri – „Cerul și pământul astăzi răsună/ Îngeri și oameni cântă împreună…” Aș fi fericit dacă le-aș putea spune „Colindul din Nord” cu care-l evoc acum…

 

Ca-ntr-o iesle versul

pe pagina din Noapte…

Gându-mi fuge iar departe

la un sat din codru –

îngerii mi-l zugrăvesc în carte

și să-l uit, nu-i modru.

Ca-ntr-o iesle versul…

 

Literele-s sănii cu căluți de nea

Așa zboară de nu-i modru!

La gât, mai simt încă trăistuța –

pe pânză – un cerb cu stea

dintr-un sat de codru,

cusutu-mi-a Măicuța.

 

Unde-i acum zăpada de colind?

Ajunul Nopții n-are nicio stea –

doar plete albe pe umeri mi se lasă,

doar prin omătul literei, scriind,

mă pot întoarce iar acasă…

Literele-s sănii cu căluți de nea…

George VULTURESCU

 

Un cadou pentru Moșul

 

Pentru prima dată în viață – deși nu am fost un răsfățat al Moșului, multă vreme nici nu am știut că există – nu vreau să-mi aducă absolut nimic, ci vreau doar, de urgență, să ducă. Să ducă definitiv pandemia și, dacă se poate, prostia. Căci mai avem un pic și acestea ne sufocă, ne aruncă în bolgiile minții, în tenebrele infernului. Dacă nu putem eradica (încă) pandemia, am putea interzice, măcar pentru o perioadă, prostia. Combinate, cele două nasc, într-un cadru macabru și hilar, o avalanșă de sminteli și anomalii, de nerozii și aberații. Lumea e plină de părerologi şi opiniomani care ştiu cu atît mai mult cu cît înţeleg mai puţin, intoxicînd lumea cu elucubrațiile și reziduurile lor mentalitare. Context în care mi-e tot mai dor de un neştiutor curios, dispus să învețe, să înțeleagă. De unul care ştie cît nu ştie. Ca atare, cele două dezastre i le fac cadou Moșului, să văd cum le gestionează anomia și absurdul. Dezbărat cît de cît de ele, m-aș putea întoarce la cel care am fost. Dacă mai pot fi găsit… Căci prea mulţi persistă, chiar cu îndîrjire, să urmeze doar itinerarele sinuoase ale răului, neglijîndu-le, chiar dacă nu necesită nici o străduinţă în plus, pe cele drepte ale binelui. Fac răul doar de dragul faptului de a-l putea face, aşteptînd cu îndrituire, în schimb, binele pe care cred că îl merită. Fac răul chiar în momentul în care clamează patetic binele. Participă cu obstinaţie şi generozitate la orchestrarea răului general pentru a obţine cu delăsare şi parcimonie binele personal. Binele poate dărui fără a pierde nimic. Răul pierde chiar şi cînd primeşte. Căci binele se îmbogăţeşte după ce dăruieşte, după cum răul sărăceşte chiar şi cînd acaparează. Binele poate dona chiar şi ceea ce, aparent, nu are, răul nu poate deţine nici ceea ce are. Paradoxia acestui raport stă în faptul de a şti să ne dăruim în prezenţa sau în absenţa unei determinări. Cît despre daruri, poate că ar trebui, în primul rînd, să ne dăruim pe noi nouă înșine. Apoi putem să facem din noi înşine un dar care se îmbogăţeşte pe măsură ce se şi împarte. Context în care am putea începe cu o filosofică tăcere…

Ioan F. POP

 

 Cine oare o fi Moșul?!

 

Când eram un copilaș,

Trăiam într-un sat de munte,

Eram destul de poznaș,

Chiar cu „bărbile cărunte”.

 

Pentru a avea ceva,

Oamenii munceau din greu,

Iar Cel care-i ocrotea

Era Bunul Dumnezeu…

 

Nu știu dac-așa din milă,

Pe la un final de an,

A venit un Moș Gerilă,

Și mi-a lăsat un suman.

 

Fericit…, nu prea eram,

Îmi făcea pielea un scai

Atunci când îl îmbrăcam,

La fel ca hamul pe cai.

 

Când bătrânii mă vedeau,

Parcă mă sorbeau din ochi,

Pe piept o cruce-aruncau:

– Ptiu…, să nu te deochi!

 

Mai apoi m-am dumirit,

Că oamenii-s nevoiași,

Satul mult prea oropsit,

Dar țineau la copilași.

Rar ieșeau pân-la oraș,

Ca să vândă câte-un miel,

Nu-și permiteau aldămaș,

Spunând că-s din Sărăcel*!

 

Când am mers la școală-apoi,

„Domnul” era crucit… tun…,

Că niciunul dintre noi,

Nu știa de Moș Crăciun?!

 

Și atuncea, dar și-acum,

De sărbători de-s „acasă”,

Îl „privesc” pe Moș Crăciun,

Ca pe-o poveste frumoasă…

 

……………………………

Ei, după multe decenii,

Ce le-am tot cărat în spate,

Îmi doresc ca toți mirenii:

Liniște și sănătate,

 

Moșul sunt chiar eu acum,

Când Crăciun, când Nicolae,

Moșii ăștia, cum necum,

Îmi spun c-am nepoți… o droaie.

 

În Ajun de sărbătoare

Vin mai toți cu o „scrisoare”.

 

* Sărăcel – denumirea veche a unui sat din localitatea Bulz, județul Bihor, azi Munteni (după „pofta” fostului dictator).

Teodor SĂRĂCUȚ-COMĂNESCU

 

 

Ce aș vrea să-mi aducă / să-mi ia Moșul

 

Întâi și-ntâi musai să-mi stârnesc amintirile… Un fel de retrospectivă sentimentală. Copil fiind, în satul potopit de zăpezi, doream bomboane – era un adevărat lux. Apoi tata mi-a meșterit o săniuță. Au trecut anii și visam să am cărți nenumărate. Descoperind filmul, doream un cinematograf subteran, doar al meu, unde să mă refugiez de orice platitudini. Visam lucruri imposibile, covoare zburătoare, insule exotice. Filmele mi-au mai potolit dorințele. Moșul mi-a oferit dezlegarea din cușca comunistă, arătându-mi mai ales splendoarea Parisului. Moșul m-a ajutat să-mi văd tipărite cărțile. Nu mă pot plânge… Iar acum îmi doresc ce am avut și mi s-a luat. Socializarea nelimitată. Toată viața l-am rugat pe Moș să-mi aducă. Acum îl rog să-mi IA! (să-mi smulgă, să-mi răpească!). Vreau să mi se ia masca (igienică) de pe figură. Cer atât de puțin! Dacă Moșul va sosi cu alte valuri de pandemii, nu-i voi deschide ușa. Măcar atâta revoltă merit și eu!

Alexandru Jurcan

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.