„Căzusem din zbor între lumi”

Mai multe vârste ale poeziei echinoxiste se deosebesc în cea mai nouă carte a lui Iustin Moraru, Lumina din înserare, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022. Ca în paginile mai tuturor celor prezenți la înființarea Echinox-ului, și în versurile sale se aud pașii catifelați-melancolici ai lui Blaga: „Prelungă și dulce e stingerea/ Soarelui veșted, orbit de/ Adâncul nopții din noi.// Simfonie-n surdină-i atingerea/ Razelor când se destramă./ Lumina în amândoi.// Cu fiecare pas/ Sporești depărtarea./ Cu fiecare bătaie de aripi/ Întețești înserarea.// Sub falduri fluturate de umbră/ Doar clocotul mării./ În revărsare spre dincolo/ Mai rămâne în urmă.” (Simfonie-n surdină). Observăm că sunt versuri de o impecabilă caligrafie. Iar marea temă blagiană, lumina, încă din textul cărții, e așezată într-o construcție oximoronică. Lexicul, aproape în totalitate, se află în armonie cu ceasul vesperal și cu înaintarea șerpuitoare, în sens fizic, dar și metafizic, prin spațiul mioritic. Într-un text-prefață, Mircea Muthu atrage atenția asupra autoportretisticii asumate, devenită procedeu de lucru curent. În autoportretizările lirice de aici, imaginarul poetic se împletește din detaliile universului, în general, rustic, atât de prezent și în poezia modernist-interbelică de la noi: „Rădăcină sunt, de măr pădureț/ Sălbatic în adâncuri,/ Înflorit în afară.// Coroana mea vie se schimbă/ Cu fiecare viață trăită/ Astăzi și mâine și odinioară.// Trăiesc, retrăiesc înălțarea/ Dintr-un cer în alt cer/ Eliberat de trunchiul bătrân/ Mistuit de focul uitării sever.// Mă vindec de timpul de iască/ Revenind în grădina lui Dumnezeu/ Ca altoi de cântec pe rădăcina/ Nestinselor seve din curcubeu.” (Rădăcină de măr pădureț).

Poezia lui Iustin Moraru nu e departe de sensul atribuit de Apollinaire orfismului, acela de „artă pură”. Dar, la scara întregului volum, se coagulează o viziune poetică, expresiv rostită într-un vers, ce se desprinde în profesiune de credință: „Căzusem din zbor între lumi” (Ochiul adâncului). Înțelegerea acestui topos, „între lumi”, ne este, într-o oarecare măsură, facilitată de un poem intitulat Neterminata poveste. Pentru poet, nevoia de poveste, de exteriorizare simbolică a eului profund, e văzută ca un fatum dictat de imanență. Orice realitate, cu atât mai mult cea din viața poetului, trebuie refăcută în oglinda artei: „Ploaia bătând în fereastra/ Spartă cu pietre./ Furtuna izbindu-mă-n față/ Cu neterminata poveste.” Într-un sens lărgit, orfismul acestei poezii se regăsește în incantațiile rostirii. Dar și la nivel ideatic, atunci când imaginea perechii de îndrăgostiți conține, în subsidiar, și gestul tragic-recuperator al poetului mitic. Imaginarul poetic pendulează între sacru și profan, între spațiul paradiziac și cel contingent: „Erai măr înflorit/ Val de mireasmă erai,/ Corolă aprinsă vestind/ Fructul căderii din rai.// Ademenit am venit/ Pe valul sevelor noi/ Trezind în grădina arderilor/ Miracolul mistuirii în doi.// Jertfă pe altarul clipei de aur/ Cât de greu învățăm să murim!/ Miri la nunta paradisiacă/ Din ceruri începem să fim.// Renaștem ca pasărea – rază/ Prin noi, aici, pe pământ.” (Începem să fim).

În câteva, nu multe, poeme, autorul se diferențiază estetic de partea masivă a cărții sale. Imaginarul, cu un voit aer de teatralitate, amintește de Emil Botta. Gestica halucinant misterioasă, aparteurile cu aluzie la deținerea unor taine, afectarea mișcărilor, ori interferențele dintre real și oniric pare că vin dinspre poetul Întunecatului april: „Între zări malul prin ceața/ În care orizontul lui se topea, dispărea./ Simți valul cum vine/ Blând, dar năprasnic, să-l ia.// Își lăsase în urmă doar haina/ Străveche – agățată-ntr-o creangă/ De stejar uscat, din pădurea/ Nălucilor, care îl înălța.// Preluat, știu, în clipa aceea/ Infinită, că-i viu,/ Că nu e el, ci doar bucuria/ Copleșitoare care-l cuprinse,/ În lumina de dincolo,/ Încă plângea. (Doar bucuria plângea). Seamănă cu un moment de extaz, poate mistic, poate de întâlnire cu moartea, cel fixat în acest instantaneu liric. Cert e că subiectul enunțurilor, marcat la persoana a treia, e un mesager, un reprezentant alegoric al poetului. Prin trecerea la persoana a doua în următorul text, se accentuează caracterul dialogal al comunicării lirice: „Cu blânde, lascive mișcări/ Te apropii cucerind teritorii/ Invizibile din aura mea/ Până acum imună terorii.// Te insinuezi în celulele/ De lumină în care trăiam,/ Umbra ta se înrădăcinează/ În pământul trupului meu/ Ca-n vremea când, fără să știu,/ Eram încă viu și călătoream.” (Invazia umbrei).

Setea de poveste, la Iustin Moraru, trebuie asociată cu tonul confesiv al discursului său liric. Iar acesta, la rândul lui, cu o cunoaștere de tip senzorial, înțelegătoare și paradisiacă, în termenii lui Blaga: „Dacă ai plonja în valurile mele,/ Ai învăța plutirea,/ Vederea cu inima” (Vederea cu inima). De altfel, levitația ca pattern liric e prezentă la mulți dintre poeții acestei generații (’70), de la Dorin Tudoran, la Adrian Popescu. La autorul de care ne ocupăm, plutirea are și conotații mistice: „Voi lua cu mine doar zborul/ Acela de pasăre fără corp,/ Extazul viu și fiorul/ Înălțării la cer împreună/ Când eram atât de tineri și orbi.” (Fior). Un poem intitulat Ființa de abur pare o elegie erotică, cu subsol funerar, în care îngerii, plutirea, umbrele lungi, abia bănuite, încercuite de un fundal nebulos, ne trimit spre o celebră pânză a lui Yves Tanguy, Zi de lentoare: „Erai în zbor, mai pluteai/ Când te-a surprins adormirea.// Îngerul tău te vedea, te chema/ Să nu-ți mai irosești cheltuirea.// Dansul miracol continuă/ Și după ce ai plecat/ Lăsându-mă singur în ring.// Melodiile curg, brațele prind/ Ființa de abur prin care trăiești/ Și după ce pașii se sting.” Iar Evadarea din rai, un poem alăturat, întărește senzația de apropiere cu pictura suprarealistă invocată, printr-un desen și mai apăsat: „Luaseră cu ei/ În zborul curat/ Plutirea clipelor/ Peste fluviul luminii/ Învolburat.” Desculț pe tăișul apusului e titlul unui excepțional poem, autoportret și acesta, construit la persoana a treia, după principiile estetice ale unei arte succesive. Cele nouă secvențe lirice se derulează cum ai desface un sul de hârtie, ori un covor, arătând unul câte unul, toate motivele unei mari teme, lumea ca teatru: „Retras din scenă/ În chilia lui în culise,/ Bătrânul din scenă își ascunde/ umbra în plușul ocrotitor/ Al singurătății celui lovit.”

O observație asupra poeziei lui Iustin Moraru, care ar trebui adâncită, se referă la predilecția sa pentru ora vesperală. Acest timp privilegiat, mai întotdeauna asociat cu spațiul grădinii, succedaneu la rându-i al paradisului, dobândește atributele sacralității. Făcând un pas mai departe, acest cronotop devine scena unei întâlniri ritualice, de la care nu lipsesc focul și cântecul, în fapt o iluzorie cină, în atâtea opere de artă, nod de sensuri și punere-în-abis: „Undeva, foarte departe în mine/ Cânta înserarea-n surdină// Focul în suflet și vatră ardea/ De parcă reveniseși acasă/ În grădina înflorită cândva.// Pregăteai un apus dres cu vin,/ Cu semințe de lună și cu depărtări./ Mă așteptai însoțindu-mă-n gând/ Pe întortocheatele mele cărări.// Știai dintotdeauna că o să revin/ Mereu la aceeași iluzorie cină./ Pasărea paradisului nu-și uită drumul spre cuib,/ Nici soarele menirea să fie lumină.” (Cină cu depărtări). Când tema meditației sale poetice este Viața de după, poetul ajunge la formulări gnomic-aforistice ca aceasta: „Dar nicio pasăre nu/ Poate zbura printr-un cer/ Care acum nu mai este.” În astfel de versuri se simte o dramatizare a viziunii asupra condiției umane, care pune în umbră hedonismul din multe poeme. De altfel, imagini și reprezentări ale exitus-ului apar, resfirate, și în alte poeme, mai întotdeauna circumscrise într-un nimb de serenitate: „Aproape desprins de pe lujerul/ Fraged al timpului meu/ Trăiesc bucuria de taină/ A frunzei privindu-și căderea/ De pe tronul de aur al clipei.” (Căderea în bucurie).

Mărturia de credință de pe coperta interioară are menirea să ne abată, la un moment dat, atenția asupra celui mai extravagant dintre meridianele cărții, unul ce se scaldă în culori vizionare. Totodată, cititorul e și el ademenit să se abandoneze scufundării în peisajele fanteziste ale poetului: „Eu nu fac altceva decât să ridic vălul de nori plutitori peste cerul tău interior. Fiind martor treaz și atent la propriul miracol, notez câte ceva din ceea ce văd, simt sau îmi imaginez, asumându-mi călătoria. Fiecare cuvânt, fiecare imagine devine o posibilă poartă spre cântecul, netrăit încă, din sufletul tău nemuritor, avid de noi experiențe. Îngăduie-ți și tu această aventură continuă în necunoscut, oferă-ți bucuria propriilor revelații. Intră astfel în rezonanță cu marea simfonie a lumilor de nevăzut, care ne structurează ființa și așteptarea.” Textele ce pot ilustra noua opțiune estetică sunt concentrate la sfârșitul volumului, având titluri care, nu întâmplător, amintesc de poezia oniricilor: Un înger mov, Potir, Cititor tăcut la fereastră. Din oricare am excerpta vreun fragment, viziunea și visul își dispută teritoriile într-un aliaj cu intarsii melancolice. În una dintre ele revine și ora și scena cinei, în același cadru al grădinii, doar că, acum, locatarul este însuși Dumnezeu. Intonația moralist-religioasă din final parcă ciobește seducătorul cearcăn liric al primei părți: „Înaintau străbătând/ Nor trecător după nor.// Își numărau pașii/ Prin frageda rază/ Ținându-se de mână/ Să nu cadă în gol.// Ajunși la margine, cerul/ Era deschis, cu poarta/ Dată, grea, de perete.// Credeau că pot intra în regatul/ Fără praguri și legi,/ Fără ziduri și trepte.// Credeau că își pot îndeplini/ Fără amânare lumina,/ Că însuși Dumnezeu îi aștepta/ În grădina-nvierii, cu cina.// … // Un înger mov din nicăieri,/ Le-a-ntors privirea către ieri/ Și i-a oprit plângând din drum/ Spunându-le să mai aștepte.// Au irosit atâtea veri/ Pierduți în traiul lor pitic/ De sclavi ce n-au trăit nimic/ Din viețile primite-n dar/ Și trebuie să le repete!” (Un înger mov). Mult mai credibilă ni se pare imaginea divinității în ipostaza de „cititor tăcut de la fereastră”, una ce încheie în forță o carte de versuri, care ilustrează bucuria creației: „Într-un colț, la fereastră,/ În biblioteca din sufletul meu,/ Dumnezeu citește mereu.// Îl văd ca în vis, Îl aud/ Printre picăturile rare de ploaie/ Care cad metronomic/ Pe pervazul albastru și ud.”