Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca ne face un cadou extraordinar publicând în 2022 volumul de catrene al lui Teofil Răchițeanu intitulat Efulgurații. În zig-zagul gândului, cu prefețe de Theodor Codreanu și Mircea Vaida-Voevod. Așa după cum precizează autorul: „Cartea de față cuprinde, aproape în totalitate, catrenele scrise de mine de-a lungul vieții mele de pînă acum. Ele au apărut în volume separate, după cum urmează:
- Efulgurații (din vechi scrinuri adunate), Editura Scriptor Cluj-Napoca, 2008, cu o prefață de Mircea Vaida-Voevod;
- Cu doru și dragostea, trei ediții (2012, 2013, 2019), toate la Editura Scriptor, Cluj-Napoca, ultima dintre ele beneficiind la final de un grup de ecouri critice;
III. Ultimele catrene, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2018;
- Frunze – catrene cu toamnă, cu o postfață de Rodica Lăzărescu, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2021;
- Efulgurații (Addenda), Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2021;
- Efulgurații – în zigzagul gîndului (Addenda II) – vechi-noi vechi efulgurații, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2022, cu o prefață de Radu Vida;
VII. Efulgurații – Sentimente cu poeți, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, cu o prefață de Rodica Lăzărescu.
Ediția de față le reunește pe toate acestea la un loc, s-a mai adăugat un număr de inedite, cuprinde 1336 catrene și a rezultat ediția de față, care e definitivă.” (Teofil Răchițeanu, Un cuvînt lămuritor din partea autorului).
Aruncând o privire asupra literaturii române, în privința evoluției acesteia în a doua parte a secolului XX, constatăm că poetul se disociază de atașamentul la o anumită generație, cum singur mărturisește în catrenul al 1001-lea, constituit ca „post-scriptum” la întreaga sa operă: „Ci șaizecist eu nu sînt, șaptezecist nu. Și nu-s / Nici optzecist (cohortei acestei nu-s afin), / Nu-mi ies în cale crîșme, alcoolul nu-mi inspiră / Un vers măcar, Zamolxe, eu ție doar mă-nchin!” (P.S. Profesiune de credință). Acest lucru a făcut să fie exclus, de către unii critici, din rândul poeților moderni, riscând să nu fie menționat în noua tablă de valori din Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Optând el însuși, în mod deliberat, pentru condiția sa de „însingurat”, „având avantajul de a nu se fi «înregimentat»” (Zenovie Cârlugea) în mod oficial, niciunei grupări literare, și astfel, având avantajul de a fi viguros ca brazii și limpede ca izvoarele munților. El rămâne un poet autentic „prin prisma profunzimilor, a viziunilor și ideilor, purtând sigiliul plânsului arheic, voievodal din volumul Somn de Voevod.” (Vezi eseul „Poezia plânsului arheic”, în Theodor Codreanu, Revizuiri critice, București, Editura Academiei, 2019).
Modelul efulgurațiilor sunt celebrele catrene ale lui Omar Khayyam, căruia îi închină cinci poeme în Efulgurații – Sentimente cu poeți (Cluj-Napoca, Editura Scriptor, 2022), prefațată de Rodica Lăzărescu. Iată un catren în care poetul își mărturisește admirația și afecțiunea pentru marele Omar Khayyam: „Ci voi muri, învins de-acel amar / Ce viața-mi fu-o, Doamne, un de la Tine dar – / O mie de catrene făcui – oare-n zadar? / Cînd ne-om vedea,-mi vei spune ce crezi Khayyam Omar…” (O mie de catrene). Catrenele din acest volum sunt creații ocazionate de lectura poetului din marii creatori români și universali, care l-au influențat, într-un fel, de-a lungul vieții sale, și pentru care își exprimă recunoștința deplină. În frunte stă Eminescu cu un „chip de tînăr zeu” (13 catrene), urmat de Lucian Blaga văzut ca un „duh bătrîn” (8+1), Bacovia „ca duh pe ape” (6), după care urmează în ordine cronologică: Ion Vinea, Dimitrie Stelaru, Emil Botta, Arghezi, Ion Pillat, Geo Bogza, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Teohar Mihadaș, Dosoftei, Magda Isanos, Esenin, Ovidiu, François Villon, Rainer Maria Rilke, Shakespeare, Baudelaire, Gérard de Nerval, Novalis, Omar Khayyam, Petru Creția, Ștefan Aug. Doinaș, Cezar Ivănescu, Al. Philippide, Horia Bădescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Marcel Mureșanu, Gheorghe Păun, Dumitru Mălin, Nicolae Silade, George Corbu, Ion Cristofor, Oana Boc, Ioan Cuciurcă, Nicolae Mocanu Olimpia Radu, Paula Romanescu, Sapho, Orfeu, Homer (cu unul sau cu alte câteva catrene). Urmează partea a doua, Efigii (Avram Iancu, Constantin Brâncoveanu, Brâncuși, Irina Răchițeanu-Șirianu, Tudor Gheorghe, Maria Tănase, Sava Negrean Brudașcu). Partea a treia e închinată Poesiei, iar o Anexă „echinoxiștilor primi”. „Ce e Poesia?” întreabă Teofil Răchițeanu și tot el răspunde în catrenul Poesia: „Boală e ce umblă prin lume, blînd soare. / Peste Munții de Apus așternută paloare, / Tristețe-nsorită, fericire ce doare / Și nicicînd și niciunde vindecare nu are…”. Și mai departe, în același ton și val de metafore: „Poesia, Poesia, / Mie zilnic liturghia / Ce îmi nopțile-nziouează / Și îmi zilele-nnoptează…”, iar poetul: „un strop din Dumnezeu… / El cît trăiește pătimește. / Lui fiece cuvînt e-o cruce / pe care ființa-și răstignește…” (Un strop din Dumnezeu, poetul). Dovada fiind: „nu oare Dumnezeu / A scris cu mîna Lui aceste catrene, / Ca semn că poate-oi fi / Ceva mai mult decît nimic în vreme” (Un ultim gînd).
Portretele marilor creatori sunt formidabile: Eminescu este „împărat cum nu e altul”, căruia îi „arde-n frunte-i blînd luceafăr” (Împărat cum nu e altul). Poezia lui este singura care poate sta lângă Shakespeare: „Nu putu evu-acela-ntreg să îl învețe. / «Divine Brit» le toate-nvață de la tine. / Ci amîndoi ce evu-acesta-al meu nu poate, / Divinilor, mă iată,-nvățați, acum pe mine…” (Mă-nvață azi pe mine, Eminescu – Shakespeare). Următorul poet evocat este Lucian Blaga, afinul lui pe linie transilvană: „Stă acolo, gînditor, / Lîngă cel firav izvor, / Unde-n ceas menit de Parce, / Se-ntorsese-,n chip de dor” (Umbra lui Blaga la Lancrăm).
Efigiile trec din sfera imediatului în universul cultural și istoric. „Sufletul Iancului” se profilează „Pe Crucea Ardealului”, Brâncoveanu este „Sfânt credinței noastre nume”, Brâncuși l-a întâlnit pe Dumnezeu în vis „la preumblare”, pe glasul Irinei Răchițeanu-Șirianu „ne înălțăm la ceruri”, Tudor Gheorghe „Sufletele ne-nlumină și ni le la ceruri suie”, Maria Tănase e „Pură îndumnezeire”, doamna Sava Negrean Brudașcu, când „tragănă”, codrii, „în glasu-i, leagănă”.
Volumul al doilea din Efulgurații se intitulează În zig-zagul gîndului (Noi-vechi-noi efulgurații), Addenda II, prefațat de Radu Vida sub titlul „Jertfe votive ridicate la nivel de rugăciune”. „Calitatea esențială a acestor catrene constă în acea greutate a sensului, potențat de forța inventivă a gândirii popular-ancestrale”, spune Radu Vida în prefață (p. 7). Catrenele din acest volum stau sub semnul unui motto eminescian: „Cu gîndiri și cu imagini / Înnegritam multe pagini / Și-ale morții și-ale vieții / Chiar din zorii tinereții”. În Notă asupra prezentei ediții, poetul explică cum s-a născut această „cărțucă”: „La început le-am văzut ca pe niște resturi rămase de la unele dintre poemele ce urmau să intre în componența unora dintre viitoarele mele cărți. Tot adunîndu-le și punîndu-le laolaltă, am băgat de seamă că unele dintre ele sînt mici poeme. Mi-am spus că n-ar fi rău să le adun într-o carte, o «carte a catrenelor»” (p. 9). Așa s-a născut primul volum, apărut în 2008, cu o prefață de Mircea Vaida-Voevod, al doilea în 2013, al treilea în 2019 și al patrulea tot în 2019. Cu cele două volume din 2022 s-au adunat, spune poetul, „1001 de catrene” care trebuie citite ca pe un singur poem, „ca pe un dar cu har de intensitate a expresiei în forma ei cea mai autentică” (p. 8). În finalul Notei asupra prezentei ediții, poetul pune întrebarea: „e sau nu e aici Poesia?” Și tot el răspunde „Căci la urma urmei, nu cred că cineva, oricît de mare cap ar avea, știe cu adevărat ce este Poesia” (p. 11).
Ultimul volum are o construcție simetrică: I. În ziz-zagul gîndului” și II. Cu doru și dragostea. Ideea de bază a volumului este iubirea. Pentru a sublinia această idee, Teofil Răchițeanu ne oferă un prolog și un epilog (catrenul 1000), în care-și cere iertare că nu mai poate scrie altele: „Nu mai am / Putere pentru altele că nu-s Omar Khayyam” (p. 161). În prolog mărturisește că „efulgurarea” i-a fost modelul de a trăi în această lume: „Ci de tînăr, îmi trec anii / Mereu cu-n dor, mereu cu-n gînd, / Cu-o bucurie, cu-o tristețe / Efulgurînd, efulgurînd” (p. 14). Poetul spune că așa i-a fost datul sorții să hălăduiască prin Munții de Apus, o viață-ntreagă: „Ci eu prin Munții de apus hălăduiesc. / Un râu curgînd printr-înșii-s, un vînt tînguitor. / Cînd voi muri, să știți că nu mort ca morții fi-voi, / Ci vînt prin ei ori murmur de rîu ori de izvor…” (Ci eu prin Munții de Apus hălăduiesc).
În Nota de prezentare a volumului În zig-zagul gîndului (Noi-vechi-noi efulgurații), Addenda II, poetul afirmă că poeziile, care sunt scrise sub forma unor catrene, sunt „niște resturi rămase de la unele dintre poemele ce urmau să intre în componența unora dintre viitoarele mele cărți” (p. 9). Logic vorbind, acest lucru înseamnă că ele, catrenele, poartă, în codul lor „genetic” trăsăturile marii poezii scrisă de Teofil Răchițeanu. „Ele, catrenele, (n.n.) sunt eșantioane concentrate de mare poezie”, spune V. Fanache în postfața la volumul În zig-zagul gîndului (Noi-vechi-noi efulgurații) Addenda II, Napoca Star, 2022. Din Somn de Voevod reținem plânsul cosmic al Demiurgului eminescian („De plînge Demiurgos, doar el aude plînsu-și?”). Iată, spre exemplificare, o strofă din Somn de voevod: „Și Dumnezeu e mort de mult / Și cerul e-un mormînt de piatră / În care cu prelung ecou / Sfinxul pustiilor mai latră”. În catrene, Dumnezeu și Moartea plâng pe umerii poetului: „Nimic ușor mi-i, mă-ncovoi și tremur. / Sub mari poveri de dor, de gînd mă frîng. / Ultimii sori de mult s-au stins, e beznă, / Și Dumnezeu cu Moartea pe umerii mei plîng” (p. 39).
Partea a doua a efulgurațiilor este intitulată Cu doru, și dragostea. Se simte aici influența creației populare. O găsim în jocul inocent al dragostei din copilărie: „O fătucă-i (tot Mărie), Zîmbet-soare, păr bălai, / Cu care-n copilărie / Am cules mulți fragi din Rai” (p. 115).
În partea a treia, catrenele stau sub semnul ideii argheziene a unui Dumnezeu ascuns „Toată ziua de ieri Te-am căutat Doamne, / Și n-am dat de Tine niciunde” (p. 139). Dumnezeu va muri și El, și nu va fi nimeni să-l binecuvânte, „Ci Doamne, cînd Te-i stinge tu, Te-a cine plînge” (p. 142). Rugămintea e ca Dumnezeu să mai coboare o dată pe pământ: „Să mă vezi și să te-mpiedici / De nimicul care sînt” (Rogu-mă). În final avem imaginea extincției universale, când Moartea însăși moare: „Murise însăși Moartea și lumea o pustie era” (p. 156).
„Paradoxul acestor catrene”, spune Theodor Codreanu în prefața volumului (p. 18), „e că ele nu alunecă niciodată în ceea ce s-ar putea numi pesimism, căci Teofil Răchițeanu simte, irezistibil, că sub orice lacrimă (un volum se intitulează Lumina din lacrimă) e o veste de la Dumnezeu, doborând ispita tristeții și singurătății cu o prezență a Ființei a cărui putere vine chiar din ascunzișurile ei de nepătruns rațiunii umane. Și pe care le cunoaște Poesia”. Iată un alt exemplu din cel mai recent volum în care Domnul Dumnezeu prin Munții lui de Apus caută izvorul cu-apă vie: „Trei picături doar îi trebuie, atât / Și Dumnezeu la loc a să Învie” (Murise, vai,vai, Domnul Dumnezeu în volumul Elegii sub stele căzătoare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, p. 11).
+ There are no comments
Add yours