Cătălina Hașotti, Banchize

„Mă uit în ochii șopârlei. Stau nemișcată și încep s-o simt pe palma mea întinsă pe mormânt. O traversează tacticos, nu se grăbește. E rece și umedă și o senzație de straniu îmi dă fiori pe șira spinării. Simt mirosul puternic de morți și de sicrie care ies la drumul mare. Privesc cu atenție la copacul de lângă mormântul lui Doru. Acolo văd într-o lumină limpede copii agățați de îngeri prin crengi. Simt că în curând am să-l văd pe groparul mormântului meu și-am să-i spun: sapă, omule, sapă, că sunt într-o relație bună cu moartea. O zăresc cum îmi zâmbește. Mi-a pus deja un număr de ordine pe spate.”
O altă dimineață în care sora mea are același tremur de frica unei noi zile. Este deja la al cincilea tratament schimbat de trei psihiatri. Toate parcă au fost date ca să devină mai confuză decât înainte și să i se accentueze insomniile, oboseala și starea de agitație. Apoi i s-au prescris sedative. Să nu mai fie așa agitată și să doarmă mai bine. Dar i-au adus plânsul. Plânge tot timpul, nu știu, dar parcă e încinsă cu un fier roșu înăuntrul ei. Nu mai dorește să continue să se unească cu existența, iar eu nu știu cum s-o mai ajut și simt că am un nod în gât, mi-e că o iau razna. Nu mai pot să văd cum fiecare secundă îi seacă ființa.
„La ce să mă mai agăț de viață? Nu vezi că Dumnezeu mi-a dat block? Mă tem de ce-are să mai vină. Ce poate fi mai rău decât viața asta plină de durere, de suferință?”
„Dora, draga mea, e mai bine să vezi lumina soarelui decât să nu fii deloc în viață.”
„De ce, Mărie, să mă agăț de viață dacă ființa cea mai dragă ochilor mei s-a dus? Tu poate că mai ai motive să te agăți de ea, dar eu nu mă mai pot bucura de nimic. Poate doar că nu mă tem de moarte, ba chiar o vreau.”
În primul an de la uciderea lui Doru am înțeles-o. Am zis că e anul de doliu cumplit, prin care trece orice mamă. În al doilea an a fost ceva mai bine, a căpătat putere și speranța că acela care i-a ucis fiul va fi găsit și pedepsit. Am mers împreună cu ea încoace și încolo. Am cerut explicații, am pus întrebări, am bătut cu pumnul în masă. Dar ne-am trezit în fața unor funcționari ascunși după niște cuvinte mari, fără responsabilități și fără asumare. Responsabilitatea lor se termina cu cinci-zece milimetri înainte să-nceapă a celuilalt. Ne scufundam într-un spațiu cețos, într-un zid dintre noi și instituții. Nimeni nu ne-a spus ceva clar, nimeni nu și-a asumat nimic. Indivizi care cu ceva timp înainte ne răspundeau politicos, ridicau apoi umerii a neputință. Cel care l-a ucis pe Doru… eu am bănuiala că n-a fost nici măcar căutat. Că doar din 1989 au trecut atâția ani. Poate că acum nu mai trăiește nici el, nici cei care-l cunoșteau. Or fi murit cu toții de moarte bună. Oricum, nepedepsiți. Dacă la început putea, cu greu, să gestioneze o astfel de situație, apoi Dora a obosit, a pierdut orice speranță și totul a devenit o tortură pentru ea. Am auzit-o blestemând așa, în felul ei. Blestemul l-am auzit apoi de multe ori, îl rostea apăsat și rar: „La ger să li se lipească limba de clanța ușii, ălora de nu mi l-au lăsat pe Doru. Să fie mușcați de viespi cu venin. Și când or fi să moară, dacă n-au făcut-o încă, groparii să le sape-o groapă în care să nu-ncapă.”
Dora l-a repetat zile-ntregi, chiar luni. Când ajungeam dimineața să îi aduc mâncare și să văd ce face, uneori o găseam în genunchi, în fața patului, repetând iar și iar aceleași cuvinte. Nu scotea și nu adăuga niciun cuvânt în plus. Pe pat punea mereu singura păpușă găsită prin casă în care înfigea ace cu gămălie. Degeaba îi spuneam că ar fi mult mai sănătos pentru ea să se roage în fața icoanelor.
„Mărie, vreau propria mea dreptate care doresc să fie și dreptatea lui Dumnezeu.”
Mi-am zis că poate e bine într-un anume fel, că poate așa simte experiența eliberării care s-o ajute să iasă din vârtejul care o copleșise.
Ritualul ăsta însă o slăbea și o obosea mult prea tare.
Într-o zi am găsit-o tremurând din toate încheieturile și foarte confuză. Mi-a spus că are și amețeli mari. Am fugit cu ea la medicul de familie și apoi la neurolog. I-a pus diagnosticul: spasmofilie. S-a simțit apoi ceva mai bine, dar tot nu voia să iasă din casă. Am reușit o singură dată. Am încurajat-o că mișcarea îi face bine, dar după câțiva pași m-a acuzat, răstindu-se: „Ce mă cari pe străzi ca pe o condamnată? Vrei să mă transformi într-o idioată neajutorată și să râzi de creierul și de simțirile mele. Eu nu vreau să fiu pusă sub lupă în prezența altora. Lumea pestriță și tot du-te-vino ăsta mă obosesc prea tare.”
Așa am început să pricep că ei îi era suficientă intimitatea camerei obscure. Se simțea sleită de oboseală și își mai revenea doar când stătea ore în șir întinsă pe pat și cu ochii în tavan.
Încet, încet am înțeles că sora mea are boala depresiei în etape. Adică avea și momente când era mai bine, dar apoi veneau iar zilele de depresie, uneori foarte severă. Aveam și înainte niște bănuieli, dar îi tot găseam scuze și mă amăgeam că suferă doar de o tristețe prelungită.
La sfârșitul unei primăveri însorite, ultima pe care am trăit-o lângă ea, i-am amintit că ar fi cazul să mergem la Doru. „Bine, dar s-o luăm pe drumuri lăturalnice!”
S-a liniștit când a aflat că nici în cimitir, în mica dimineață, nu e mai nimeni. Când am ajuns, sora mea a intrat într-o stare de contemplare cu ochii ațintiți pe mormânt. N-am vrut să-i întrerup gândurile, așa că am găsit niște buruieni de smuls pe ici-colo. Aș fi putut lua cu mine o săpăligă măcar, dar nu m-am gândit. I-am făcut câteva poze și am prins în ele o față mai destinsă, chiar luminoasă.
Mirosul de primăvară o face să-l vadă pe băiatul ei în curtea bunicii lui de la țară. Ne amintim de mama, de zilele în care mergeam amândouă pe la ea și de bucuria de copil a lui Doru că o vedea.
Muncea cât era ziua de mare. Își trăgea sufletul doar duminica, zi sfântă și liberă, după ce venea de la biserică. De-abia am reușit să-l desprindem pe Doru de lângă sicriul ei când a fost băgată în groapă.
Apoi soră-mea îmi spune ceva pentru prima oară. Cum Doru vedea cu ochii minții strada de sub geam și îi vorbea despre aromele și zgomotele orașului. Fereastra era deschisă și el asculta cum blocurile suspinau în tăcere ca niște ghetouri. Suspinele semănau cu plânsul molcom al unei femei în suferință. Geamurile se trânteau și radiourile se opreau brusc. Doru simțea că lumea avea o tensiune surdă. Un strat invizibil de teamă care acoperea totul. Dora îi zicea că aceste adevăruri nu trebuie să le spună decât în tăcere. Apoi îi vorbea despre sistemul comunist, de culorile copacilor toamna, de gustul fructelor exotice ori de cel al cașcavalului. Doru începea să-i fredoneze melodia aia despre cașcaval: „astăzi iar la telejurnal am văzut cașcaval.”
„Chiar, Mărie, cum de-a fost lăsat cantautorul să cânte așa un adevăr? Poate că băiatul meu nu trebuia să știe și de la mine cum era cu societatea comunistă. Mai bine nu afla. Nu știa nimic și nu fugea pe furiș din casă cu prietenul lui pe când eu dormeam. Cum de gloanțele alea au ajuns chiar la copilul meu, Mărie? Și-apoi când l-am văzut în hala aia veche, cu trupul ciuruit de cartușe și acoperit cu o pătură aspră și ruptă, Doamne, ce cutremur în mine!”
A început să tremure și eu am prins-o de umeri.
Ne-am îndreptat spre poarta de ieșire.
În vară am mai dus-o de câteva ori la Doru și, de fiecare dată când ne întorceam, o simțeam pe coordonate mai bune. Aveam motive de bucurie.
Când a-nceput toamna ploioasă, a căzut brusc într-o stare de disperare și neputință. Eu mă rugam mult la Dumnezeu. Am încercat s-o fac și pe Dora să se apropie de El, ca singură soluție. Îi tot explicam că rugăciunea și lectura către cele Sfinte o pot salva. Și încă mai cred și-acum că asta ar fi putut-o salva. Dar iar m-am lovit de răspunsul ei ferm: „Dacă ar fi existat Dumnezeu, nu mi-l lua pe Doru la doar cinșpe ani. Sau măcar m-ar fi ajutat să-l găsesc pe criminal.”
Vedeam pentru prima oară în viața mea cât de jalnică și neiertătoare e boala asta. Și sufeream mult, că aici era vorba de sora mea care m-a ajutat de-atâtea ori și pe care o iubeam.
Am consultat mai mulți psihiatri. Unii ne-au spus ce citisem și eu: că medicamentele au o rată de succes, dar nicidecum de sută la sută, ci cu puțin peste jumătate.
Pentru Dora tratamentele n-au făcut altceva decât să-i continue, cu suișuri și coborâșuri, drumul morții pe piele.
Spatele o durea din ce în ce mai tare, o durea și pieptul, iar gâtul o strângea. Nu mai avea putere să facă mai nimic. A stat o perioadă internată în spital, dar eu n-am văzut decât semne firave de însănătoșire. A fost bine doar că i-au trecut puțin spatele și gâtul.
După ce am scos-o din spital a început să bată apropouri despre moartea ei. Nu îmi vorbea de sinucidere, ci îmi spunea că de la o vreme vede o șopârlă cu ochi mici și negri pe mormântul lui Doru.
„Știi ce fac când o văd? Mă așez în genunchi, îmi lipesc de piatra rece palma dreaptă și aștept să treacă peste ea. Nu fac niciun zgomot. Doar mă uit în ochii șopârlei. Stau nemișcată și încep s-o simt pe palma mea. O traversează tacticos, nu se grăbește. E rece și umedă și o senzație de straniu îmi dă fiori pe șira spinării. Și simt mirosul puternic de morți și de sicrie care ies la drumul mare. Mă uit cu atenție la copacul de lângă mormântul lui Doru și văd într-o lumină limpede copii agățați de îngeri prin crengi. Simt că în curând am să-l văd pe groparul mormântului meu și-am să-i spun: sapă, omule, sapă, că sunt într-o relație bună cu moartea. O văd cum îmi zâmbește și mi-a pus deja un număr de ordine pe spate.”
De când Dora s-a dus, eu nu pot să adorm decât cu pastile de somn pe care, prevăzătoare, le așez pe pernă. Dar orele goale îmi apasă nesomnul. Când ațipesc, o văd cu un zâmbet trist și înghețat. Uneori îl văd și pe Doru lângă ea. Mă trezesc, cobor repede din pat și fug la bucătărie să iau două lumânări pe care le aprind. Știu că amândoi au nevoie de lumină.