Articole

Căsuța-muzeu din Voivodeni – o lume, o poveste

> Anamaria Milonean

Povestea căsuței-muzeu, așezată pe ulița ce leagă Fața de Dos, cele două străzi principale ale satului sălăjean Voivodeni, s-a ivit dintr-o duioșie față de obiecte de mult uitate în lăzile de zestre ale bunicilor, prin unghere de cămări sau de șuri, prin colbul și întunecimea podurilor, în care s-au retras cuminți, asumându-și clipele de amurg, după o viață de trudă sau de sărbătoare, după cum le-a fost hărăzit prin natura și modul de întrebuințare a fiecăruia.

Duioșia aceasta se lasă adesea însoțită de o întoarcere nostalgică spre chipurile celor care le-au creat, sau le-au mânuit, sau le-au tomnit, dându-le viață și menire de-a lungul anilor, ani grei și mulți, trecuți și ei ca o boare peste dealurile și văile Voivodenilor. 

Așa s-a născut gândul culegerii și așezării lor într-un loc de cinste, când o căsuță din vecini, intrată în posesia părinților, își aștepta și ea, cuminte, împlinirea sorții, fie în uitarea pământului, fie în lumina renașterii la o nouă viață. Astfel, destinul căsuței făcute din lemne și din pământ, învelită cu ciripuri confecționate pe vremuri de un mare meșter al satului, cu două încăperi (tinda, adică camera în care se intră de afară, și casa-dinainte, dinspre drum) și un târnaț în față, întins pe toată lungimea ei, s-a împlinit spre bucuria tuturor celor care de mai bine de un deceniu îi trec pragul.

Pe o bârnă ce sprijină târnațul lipit și prunduit, apare inscripția 1883. Cu siguranță, este data de construcție a casei vechi, din care s-au păstrat elementele de structură încă viabile, așa cum se moștenesc, din tată în fiu, lucrurile de valoare. Așezământul actual a fost ridicat pe la mijlocul secolului trecut, perioadă în care mai răsăreau în satele noastre case construite din bârne și pământ, cu ani buni înaintea apariției celor din cărămidă.

Aducerea ei într-o stare prielnică pentru găzduirea a tot ceea ce a fost mai de preț în casele de odinioară a însemnat o primenire și, în același timp, o simplificare, din interiorul casei vecinilor păstrându-se doar trei piese de mobilier vechi (un pat cu tăblii înalte, o masă și un lădoi de mici dimensiuni). Pereții și-au regăsit varul alb, curat și proaspăt, iar pe jos s-a așternut din nou pătura groasă de lut, făcut din baligă și din prund adus din Dealu Mudirăului, cu prima fain trasă de-a lungul pereților.

Am păstrat ușile cu zăvoare miniaturale și cele șase geamuri mici, de poveste, cu obloane la camera dinspre drum, prin care vara pătrunde verdele crud al viței-de-vie și cântecul de greieri. Am păstrat neschimbate scările, lespezi mari de piatră, croite dintr-o singură bucată, dar și pemnița de sub tindă, în care mai zac în neorânduială obiecte și unelte de exterior ce își așteaptă, și ele, un locșor prielnic pentru a se arăta vizitatorilor.

Apoi am adus oaspeți din casa bunicilor, în compania cărora am crescut (un credenț, un lădoi spațios, o masă, un război de țesut, o vârtelniță, o furcă), dar și obiecte și odoare pe care le păstrasem, din copilărie, cu mândrie și complicitate, într-o ladă de zestre a bunicii (lipideauă, șterguri, saci de cânepă pentru moară, desagi, cămeșa, poalele, șurțul și tieptarul străbunicii). Am adunat, cu un entuziasm febril, ani de-a rândul, toate lucrurile vechi pe care consăteni dragi mi le ofereau cu bucurie spre păstrarea și amintirea unor vremi de mult uitate.

În tindă, te întâmpină războiul de țesut, funcțional (încântarea copiilor în timpul vacanțelor de vară), cu sucalele gata de făcut țădi, cu rășchitorul, vârtelnița și durele care au pregătit jirebdiile și urzeala, dar și furca cu fuior și fus, gata de tors, alături de hecela și de tieptinii care au prelucrat fuiorul. 

O ladă de zestre frumos decorată își poartă povara dosoaielor și a straielor de sărbătoare ale înaintașilor (poale, cămeși, cioareci, șurțuri), cu horbote și broderii cusute cu măiestrie, păstrând întreagă povestea cânepii și a lânii, de la turma de oi și câmpul semănat, la toate etapele prelucrării lor, amintind de ziua de sărbătoare în care un fecior holtei, ori o fată fecioară, ori un mare gospodar le-au purtat, cu mândria și mulțumirea de a le fi creat cu propriile mâini.

Într-un colț, pe un stativ înalt, dar și pe pereții împodobiți cu icoane vechi și farfurii de lut sau de ceramică iscusit împodobite, își scot la iveală întreaga lor splendoare, a culorii și a formelor, șterguri și dosoaie – mărturie a hărniciei și a talentului creator al femeii din casă, care și-a petrecut nopți de vară și zile de iarnă, la lumina lămpii, cu furca în poală sau aplecată peste războiul de țesut.

În casa-dinainte, în stânga ușii, te așteaptă cuptorul zidit din cărămidă și lut, împovărat de oale și de ulcele, cu o strecurătoare de silvoiță din lut ars și două ticlazauă încinse cândva de jăratecul ce le umplea pântecele. La baza cuptorului stă un brâu încărcat de ulcioare de diferite dimensiuni, cu pietricelele ce zornăie încă voios pe fundul lor, aducând de departe mireasma de apă rece și limpede a izvoarelor din hotarul satului, dar și arșița zilelor de trudă, în care țăranul și-a stâmpărat setea cu răcoarea bine ascunsă în întunecimea lutului.

Alături, trei tocuri de brânză, obiecte de decor azi, umplute cu fuse și cu câteva sărăoaie, își mai amintesc doar de menirea lor de a păstra asprimea gustului și a mirosului de brânză usturoaie.

În colțul din stânga al încăperii tronează patul cu tăblii înalte și strujac umplut cu paie, împodobit cu lipideauă suprapuse, unele țesute din lână, altele din cânepă (albe și cu brâul lat de cipcă), și două rânduri de perne cu părnăhaie albe, cu modele în culori, la un capăt, pe care și-au așezat creștetul, alături, doi sau mai mulți membri ai familiei, mărturie, azi, și ele, de împărtășire și de comuniune.

Sub geamurile dinspre drum, un lădoi minuscul, de poveste, cu o masă la fel de mică în față, peste care își revarsă lumina palidă o lompă cu petrol agățată în grindă. În dreapta, pe colț, credențul își poartă cu mândrie finjiile cu flori, două lămpi de perete, așezate deasupra, uăieji, blide și alte obiecte casnice ascunse în dulăpior și în sertare.

În dreapta intrării, la fel de nealcoș pictată și acoperită cu lipideauă, o altă ladă de zestre, ce purta cândva, smerită, într-un colț de cămară al bunicilor, fărina de mămăligă. Ascunse după ușă, cizmele cu tureci înalți și tari, păstrate cu sfințenie pentru zilele de sărbătoare, sunt încă îndesate cu șpanurile ce le păstrează și azi forma din tinerețe. Iar pe spătarul unui scaun, uioșul cu care îl vedeam înotând prin omătul uliciorii, în duminici și în sărbători, pe moșul Toader, un chip de țăran ce cobora din lumea Dosului, cu blândețea și bunătatea întipărite mereu în privire și în suflet.

Pereții albi, curați ca privirea limpede a țăranului de odinioară, își poartă și ei podoabele dintotdeauna: blide și șterguri, icoane și pendule ce au încremenit într-un timp de basm.

Și toate laolaltă își deapănă amintirile despre chipuri ce le-au purtat, despre mâini care le-au creat sau le-au întrebuințat, despre întâmplări la care au fost martori tăcuți de-a lungul vremii, cu prunci care au crescut și bătrâni ce s-au aplecat spre dincolo, despre nunți și botezuri, despre plecări și sosiri, despre truda câmpului și a gospodăriei, despre relația cu ceilalți și cu Divinitatea.

Sunt povești pe care ni le spun nouă, celor de azi, ce privim mirați la o lume pe cât de mică, pe atât de cuprinzătoare, pe cât de simplă, pe atât de completă și de echilibrată în nevoile ei. Sunt povești ce se șoptesc în taină, ce cresc și se împlinesc în liniștea creșterii și a coacerii roadelor de afară, fără oprire și fără grabă. Multe au a ne spune nouă, celor de azi. Doar să ne plecăm urechea sufletului și să adulmecăm vorba și cântecul, străduindu-ne să le redăm sensul. De multe ori, însă, ne întrebăm, încurcați în propria gândire, cum o lume atât de simplă putea oferi tot ceea ce trebuia unui om, fără lipsă și fără prisos. Dar răspunsul nu se poate naște decât într-o inimă și într-o minte asemănătoare prin simplitate și limpezime acestor realități.

Căsuța-muzeu rămâne deschisă înțelegerii tainelor ce au învăluit, cândva, atâtea alte case înșirate de-a lungul ulițelor și al văilor satului, pe care ni le imaginăm azi, asemenea poetului, în peisaj autumnal, adunate ca niște ulcioare, „cu vin îngroșat în fundul lor de lut”, „stând pe țărmu-albastru-al râului de soare, din mocirla cărui aur au băut”. Din aurul înțelepciunii bunicilor și a străbunicilor noștri ne îndeamnă și pe noi, azi, să gustăm pentru a deveni mai buni, mai simpli, mai înțelepți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *