În noiembrie 2025 a avut loc concursul județean de creație literară pentru elevi „Iuliu Suciu”, ediția a XXIX-a, organizat de Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău și Cenaclul literar „Silvania”, cu sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Sălaj și al Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.
Juriul, format din Marcel Lucaciu (președinte), Ion Pițoiu-Dragomir, Ileana Petrean-Păușan, Daniel Săuca și Anca Gaidoș (membri), a stabilit câștigătorii, iar în paginile următoare se pot citi fragmente din lucrările lor.
Secțiunea Poezie
Premiul I: Fazakas Jùlia-Lea
Foc ascuns în piele
Pe vremuri, aveam o lamă de gând
cu care tăiam greșelile în bucăți mici.
Le ascundeam sub pielea tăcerii,
să nu le vadă nimeni,
dar ele sângerau prin ochii mei.
Fiecare clipă greșită
ardea mai tare ca focul,
și roșul din mine devenea vină,
de parcă durerea era singura mea limbă.
Oglinzile mă priveau fără răspuns,
iar eu mă rupeam între „nu e nimic”
și „totul doare”.
În jur, vocile erau pietre.
Le purtam în piept…
până și respirația devenea grea.
Râsete străine îmi umpleau urechile,
iar liniștea era mai crudă
decât orice cuvânt spus tare.
Seara, când lumea dormea,
plânsul meu părea furtună…
În tăcerea mare,
doar inima se mai auzea.
Îi spuneam cerului că obosisem
să fiu singură printre oameni,
dar el răspundea doar cu stele
ce nu cădeau niciodată.
Și totuși, undeva sus,
cineva m-a ținut strâns, nevăzut.
Mi-a șoptit că uneori,
cei mai fragili sunt trimiși pe lume
nu să fie tari,
ci să-i învețe pe ceilalți
ce înseamnă să simțim.
Premiul al II-lea: Ioana-Maria Dehelean
În prag de drum
Pe marginea luminii stau și tac,
Cresc umbre lungi din pașii mei de sare,
Și simt cum timpul vechi mă ține-n loc
De dorul meu ce cheamă depărtare.
În spate, anii curg ca-ntr-un pahar,
Se sparg în clipa care veșnic trece,
Iar visul meu, un fluture hoinar,
Se-oprește-ntr-un apus ce nu se-ntoarce.
Mi-e dor de tot ce n-am avut curaj
Să spun, când clipa se topea în zare,
Acum învăț că drumul, nu popas,
E rostul meu prin lume, spre visare.
Și-n noaptea asta simt că pot să fiu,
Să cresc din taina care nu se pierde
Că fiecare pas spre un târziu
De fapt, e începutul care vede.
Mențiune: Cristiana-Ioana Muste
Noapte de iarnă
Fulgi albi coboară peste sat!
În seară, ulița-i pustie.
Doar casele-au în geam lumină vie
Ce tremură ușor în înserat.
Un vânt ușor, abia dacă mai bate
E frig afară, cerul e-nnorat,
O umbră se așterne peste case,
Și iarna se așterne peste sat.
S-a stins lumina din ferestre
Doar felinarele mai ard,
Mai sunt scântei nestinse-n vetre
Pocnind încet în timp ce scad.
Și astfel, noaptea se așterne.
Și mici steluțe strălucesc
Pe bolta cerului cea stinsă
Și din zăpadă se pornesc.
Sclipiri de gheață lucitoare
Sclipiri de viață-n noaptea mare.
Secțiunea Proză
Premiul „Iuliu Suciu”: Mario Mureșan
Plăsmuiri ale vechii cetăți
Capitolul I – Începutul dizgrațios
Dorește-mi moartea ca să-ți înșeli viața! Se zice că, pe undeva prin lumea asta, ascunsă în mister și șoapte, ferită de priviri prea concentrate pe realitate, ciulită prin cunoscutul și obișnuitul univers, se află, într-o paragină a adevărurilor, dorindu-mi parcă să vă povestesc de ea, o cetate! Câtuși de puțin, dacă mă credeți, veți înțelege dacă cetatea noastră există sau dacă este doar o plăsmuire ridicolă, ascunsă într-o poveste spusă doar celor ce-i cred pe mincinoși.
Rece îmi era firea! Îmi pierdusem orice dram de speranță, căci viața mea nu avea vreun farmec. M-am pierdut pe drumuri lăturalnice și speram că-mi voi găsi sfârșitul! Numele meu, știut de mulți, răsuna pe oriunde mergeam. Povara numelui meu mă forțează să ezit din a-l divulga. E încă prea devreme. Momentan îl știu doar cei care au picat deja în prima capcană a cetății. Numele meu, răsunând în stânga și-n dreapta, numele ce parcă-mi inunda pereții urechii, este ascuns într-o poreclă. Ați auzit bine, pentru că numai o poreclă îi poate păcăli pe mincinoși în a divulga adevărul despre mine, dar și pe cei slabi de înger, ce nu se pot abține din a descifra mesajul ce încă nu există. Prima regulă se bazează pe a nu divulga adevărul lăturalnic. Identitatea mea va rămâne necunoscută momentan, dar poate, pe parcurs, veți ajunge la concluzia finală. Sunt în fața tuturor, dar parcă nimeni nu mă vede. Până atunci, spuneți-mi „Șoaptă”, pentru că numai șoaptele vă pot înțelege cele mai adânci gânduri. Poate vă întrebați cine sunt eu sau ce este această cetate, descrisă în așa de multe feluri. Eu sunt doar vocea ce vă va ghida mai departe… Eram însă singur, în timp ce mă gândeam la toate aceste lucruri, făcând un monolog în mintea mea, care nu avea sens la momentul respectiv. Vreau să ajung la cetatea străveche. Cea de care am auzit încă de când eram mic, cea de care eram fascinat în adolescență și cea care acum îmi este scopul acestei aventuri. Mici desene, scufundate în mii de indicații scurse pe o coală, mă îndreptau toate spre același nimic. Într-adevăr, puteam să mă opresc, dar sentimentul provocat de bătăile inimii, ce se accentuau cu fiecare pas ce mă ghida spre necunoscutul palpitant, mă ținea în viață. Vreau să ajung la poalele cetății, chiar și după miliarde de pași. Orice efort, doar ca să ating treptele sale. Epuizarea psihică îți va cânta dulcea cale spre pierzanie. Văd un pui în zare sau doar halucinez de dragul visării? Cedam ușor, dar nu mă opream. E un pui în zare! Epuizare. Harta îmi spunea s-o iau înainte. Înainte… Dar ce înseamnă înainte? De unde să știu că cel ce a creat această hartă nu-și dorește nimic altceva decât să mă mintă și vrea doar să se joace cu mintea mea, dornică de a descoperi adevărul despre cetatea pe care, însă, nimeni nu a văzut-o? De fapt, voi începe cu sfârșitul. În ultimele clipe ale suflării mele am văzut-o, în sfârșit… Gol. Harta îmi închidea ochii mai mult decât credeam. Era ca și cum funcționa pe baza unor reguli străvechi. Reguli! Nu închide ochii în locul unde trebuie să-i ții deschiși, pentru a vedea că te îndrepți spre nicăieri. Deschide ochii! Unde sunt? De cât timp sunt? Locul acesta se joacă cu mine. O poveste fără sfârșit sau un sfârșit ce ne conduce către început? Odată am auzit un zvon despre drumul ce duce către cetate. Îmi este neclar acum. De cum începi a porni pe ruta cetății, te vei simți atât de închis și risipit, încât vei ceda contra gândurilor derizorii, pierzându-ți în cele din urmă cunoștința într-un eter plin de bazaconii și minciuni. Te minți că vei ajunge la destinație și va fi bine, aflându-te deja în magia și farmecul cetății, dar pe care le vei simți doar pentru o secundă… și după vei pieri, pierzând contra războiului propriei minți.
Harta e o capcană!
Premiul I: Ana Micle
Strigătul ruinelor
Acum câteva secole, inima Romei vibra cu o intensitate ce aproape te copleșea. Orașul nu era doar o colecție de pietre și străzi, ci o cetate vie care răsuna de rugăciuni solemne și de cântări ritualice ce urcau spre cer, lăudând pe Dumnezeul pe care ei Îl considerau Adevărul suprem. Era o epocă de credință nestrămutată, când fiecare colț de stradă și fiecare piață publică respirau devoțiune. Dar, așa cum se întâmplă mereu, timpul nu cruță nimic fragil, iar de data aceasta, fragilă s-a dovedit a fi chiar voința umană, care a fost la fel de distrugătoare ca orice cataclism. Nu a fost un dezastru natural, ci o prăbușire internă: zidurile care protejaseră odinioară orașul s-au sfărâmat, bibliotecile neprețuite, ce păstrau în ele înțelepciunea veche, au fost mistuite de flăcări, iar cuvintele sfinte, esența acelei lumi, s-au risipit, pierdute în văzduhul dens, încărcat de fum și praf de la distrugere.
Ceea ce a rămas după această mare uitare a fost o lume anesteziată, o masă de oameni care uitaseră să mai pună întrebări. Li se luase curiozitatea, iar poporul acceptase să creadă orbește doar ceea ce i se dicta de sus. Întregul sistem era construit pe o tăcere apăsătoare. Templul vechi, care odinioară fusese plin de forfotă și de credincioși adunați în numele credinței, zăcea acum într-o tăcere adâncă, cu coloane goale și cu umbre lungi și reci, care păreau să măture ruinele. În piețele Romei renăscute, copiii alergau printre statui care nu mai păstrau amintirea nici a zeilor păgâni, nici a sfinților de odinioară. Cuvintele rugăciunilor de altădată se stinseseră, lăsând locul unei religii oficiale, strictă și impunătoare, care nu se mulțumea doar să dicteze faptele sau comportamentul, ci încerca să modeleze și gândurile cele mai intime ale oamenilor. O obediență totală era cerută, iar orice deviere era pedepsită.
Însă, chiar și în această lume a uitării impuse, câteva glasuri mai murmurau șoapte. Existau bătrâni cu ochi obosiți, care le rosteau în taină, doar pentru ei înșiși, temându-se să nu fie prinși de privirile vigilente ale autorităților. Erau amintiri transmise pe șoptite, povești care nu trebuiau rostite cu voce tare. Și dacă cineva ar fi auzit vreodată acele fragmente de adevăr, poate ar fi simțit un freamăt subtil, dar puternic, al unui adevăr ascuns, un fir de lumină fragil, dar rezistent, într-o lume construită pe minciună și pe tăcere.
Într-o noapte liniștită, când vântul rece șuiera printre coloanele știrbe ale templului, o tânără pe nume Elina pășea cu grijă printre pietrele sparte. Nu știa exact ce forță nevăzută o atrăsese acolo – poate era o curiozitate arzătoare sau poate o chemare profundă, aproape mistică, din adâncul trecutului. Dar o convingere tainică îi spunea că acea noapte avea să fie începutul a ceea ce nimeni nu îndrăznise să spere: o renaștere a cuvintelor pierdute.
Elina își strânse mantia aspră în jurul umerilor și privi ruinele masive ale templului. Nu era obișnuită cu singurătatea copleșitoare a locului, printre acele coloane goale și umbrele lungi care păreau să o urmărească. Își aminti de poveștile pe care le ascultase cu sufletul la gură de la bătrânul satului, acele fragmente despre o lume care existase înainte ca totul să fie înghițit de uitare. Inima îi bătea tot mai repede, un ritm sacadat în pieptul ei, dar curiozitatea era mai puternică decât frica și o purta înainte. De când își pierduse cea mai bună prietenă, Selena, Elina simțea un gol de neumplut în suflet. În mintea ei răsunau obsesiv cuvintele Selenei, ultimele lor discuții despre templu și despre un adevăr crucial care trebuia readus la viață. O promisiune fusese făcută în acele clipe de durere, iar Elina era hotărâtă să o îndeplinească, ignorând consecințele teribile care ar fi putut să urmeze. (…)
Premiul al II-lea: Iulia Pop
Fericirea primelor începuturi
Am avut trei fii și toți trei au murit. Unul a fost proiectat în tenebrele trecutului, cel de-al doilea în pozitivismul prezentului și cel de-al treilea, în obscuritatea lamentabilă a viitorului. Toți trei s-au pierdut și aveau să aibă un așa-zis final fericit. Erau predestinați unei sorți fericite. Și totuși, cu toții s-au rătăcit în drumul spre întoarcere, spre mine, căci, în prima clipă după nașterea lor, i-am abandonat. Și nu, nu te grăbi a mă judeca, am făcut-o dintr-o banală convingere că îi lăsam să viețuiască în cea mai bună lume posibilă.
Pe primul meu băiat l-am născut sub auspiciile unei fortune norocoase, neîndoielnic fapt, da, da, cu siguranță. Eram în tindă; străfulgerările trupului meu își unduiau lumina în mișcări vii, ca să dea contur făpturii ce urma să o închin zeilor. El pășise în această lume în momentul în care s-au auzit trâmbițele serafimilor. I-am văzut chipul doar pentru un moment și mi-a fost suficient ca să pricep că el va exista doar pe acest pământ, nimic mai mult. Va încerca nemijlocit a pogorî cerurile, a culege merele de aur, a parcurge labirintul, dar nu va putea să-și însușească aceste rezultate. În ochii săi albaștri, pe care, de altfel, îi sorbeam din priviri în timp ce eu mă îndepărtam de coșulețul împletit din tindă, îl vedeam deja luptându-se cu șarpele care i-a furat lyciul. Șarpele se scufunda în apă și băiatul meu nu-i slăbea urma. Tot ce mi-a rămas de la el acum este doar ecoul existenței sale, care răzbate din imanența istoriei. Dacă te duci pe pragul tindei și îți pleci ușor capul și îți închizi ochii, îl vei auzi.
Când m-am întors acasă, nu m-am mai oprit în tindă, ci am mers până în cele mai ascunse colțuri ale casei. Acolo nu era nici lumină, nici întuneric, nici existență, nici trăire. Era o continuă stare de neliniște, podeaua tremura sub presiunea gestației celui de-al doilea fiu. El avea ochii verzi și genele sale exprimau pendularea lui constantă între a fi și a nu fi. În timp ce mă uitam în ochii lui, urcam scările, căci podeaua tremurase nu numai din pricina faptului că era martora unei nașteri, dar și a unui cutremur, care provocase disecția pământului. Din interiorul scoarței, apa urca la suprafață și camerele erau inundate de șuvoiul de ape htonice. Trebuia să îl las în camera inundată, pe el, pe băiatul meu, căci el a fost creat prin reluarea mimetică a forței pământului. Acum, acele forțe îl chemau. El era sortit negurii realiste și, totuși, era, în egală măsură, o ființă tragică, tocmai pentru că nu era capabil să-și asume forțele tragice. Era tragic în nontragedia sorții sale. Știi atunci când nu mai înțelegi de ce faci ceea ce faci, de ce restul nu remarcă semnele tale, când ești gata să cedezi, să îi lași baltă…? Sunt două feluri de implicare: una progresivă și alta regresivă. Cea din urmă sugerează viitoarea ta cădere, iar tot efortul implicării prefigurează, de fapt, concepția ta potrivit căreia ai făcut tot ceea ce ai putut, dar căderea era iminentă. Implicarea este dusă până la epuizare, este o concentrație a unei totalități în mintea ta, care așteaptă deja o viitoare ebuliție ca să-și reverse materia incandescentă inutilă, ce ocupă loc nepractic… E o ardere a sinelui, un fel de procedeu de catharsis noetic, căci îți purifici mintea prin asistarea la sforțările tale de a înțelege tainele universului. Faci toate acestea nu cu scopul de a te mulțumi pe tine – există și el, dar prea puțin – cât de a-i mulțumi pe alții. Și ei participă la spectacolul tragic, tu îți asumi rolul de erou tragic, întrucât faptele și acțiunile tale vor stârni milă, admirație, deci purificare. Vrei să sublimezi sinele intrinsec, ca să purifici, ca să catalizezi și sinele lor. Fatală năzuință, căci sufletul lor nu arde, ci al tău; el se transformă în cenușă, nu al lor; iar spectacolul tragic risipește doar acest fum și această cenușă; ambele se așează în straturi substanțiale peste sufletele spectatorilor, care le asimilează și le consideră suficiente în densitate. Sufletul spectatorilor va trăi deziluzia suficienței, a arhisuficienței. Și poate, în aceasta, ei sunt mai tragici chiar decât eroii tragici, căci ei nu experimentează tragicul niciodată, ei resimt doar produsul, urma, umbra tragică. Pe aceasta o numesc eu implicare progresivă, cea a spectatorilor. Ei nu se mai pot contempla în oglindă, ci doar prin raportare la un erou tragic. Băiatul meu se raporta și el la mine, ce eram, în definitiv, o eroină tragică, conform argumentării anterioare. El urmărea spectacolul. Eu îl jucam. Pe el îl abandonam unor forțe bune, forțele pământului-mamă, nu? Și eu mă abandonam unei judecăți corecte, potrivit căreia aceasta este cea mai bună lume posibilă, nu? (…)
Premiul al III-lea: Oana-Elena Negru
Metropolis
Ceea ce azi ți se pare obișnuit, mâine ți se poate părea de neînlocuit.
Orașul nostru a fost dintotdeauna aglomerat și agitat. Atunci când ieșeam în oraș cu prietenii mei și alegeam ca mijloc de transport autobuzul, ajungeam la destinație după două ore. Când avea loc un accident în oraș și se bloca traficul, mă gândeam că aș vrea ca acest oraș să dispară.
Într-o seară, eu și prietenii mei, Matei și Ana, ne-am gândit să mâncăm la un restaurant chinezesc din centru. Drumul până la restaurant nu a fost unul ușor, fiindcă am vrut să mergem pe jos.
Mașinile se îngrămădeau una în alta, dar când am pășit pe trecerea de pietoni, o mașină a trecut pe lângă mine și mi-a lovit mâna cu oglinda. Curentul creat de acest impact mi-a făcut inima parcă să-mi sară din piept.
În tot orașul, aerul avea un iz de material ars, probabil provenit de la fabricile de la periferie.
La restaurant, totul a decurs normal, până la desert. Am fost serviți cu prăjituri cu răvaș, conform tradiției. Am hotărât să le deschidem toți odată. Pe răvașul meu scria: „Fă acum o schimbare în viața ta”.
În acel moment am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, deși eram așezată la masă. În jur s-a declanșat haosul: au început să cadă cutiile cu condimente de pe rafturi, chelnerii se agitau încercând să liniștească clienții, câteva pahare au căzut de pe masă și s-au spart.
Totul a durat un minut, dar mi s-au părut zece. I-am întrebat pe Ana și pe Matei:
– Sunteți bine? Eu m-am speriat foarte tare.
– Și noi! Tu ce mesaj ai avut în răvaș? m-a întrebat Ana.
După ce le-am citit mesajul, au exclamat:
– Și noi am avut același mesaj!
În drumul spre casă, am încercat să găsim semnificația acestui mesaj.
A doua zi dimineață, am fost surprinsă că nu m-a trezit sunetul claxoanelor sau al drujbelor care tăiau trunchiurile copacilor. Era o liniște de neimaginat. Natura era desăvârșită.
Cerul era de un albastru cristalin, fără nicio urmă de nor. Copacii aveau coroanele de un verde viu, cu flori înmiresmate. Doar zumzetul albinelor tulbura liniștea.
Când m-am uitat pe fereastră, am fost surprinsă să constat absența mașinilor și a deșeurilor aruncate pe stradă. M-am gândit: „Parcă e alt oraș”.
Mi-am sunat prietenii să stabilim o întâlnire în parc, la fântâna arteziană. Când am ajuns la punctul de întâlnire, acolo nu era parcul obișnuit, ci o clădire înaltă de sticlă, cu birouri. În jur nu mai erau clădiri cunoscute, ci hoteluri cu fațada ornată cu flori multicolore. Am fost uimiți de necunoscutul din jurul nostru. Am intrat la recepție, unde lucra vecina mea, doamna Popescu, care înainte era angajata primăriei și care a fost surprinsă de întrebările noastre despre vechiul oraș.
– Bună ziua! Orașul acesta este Clujul?
– Nu, nu este. Acesta este Metropolis.
– Dar nu am trăit dintotdeauna aici!
– Nu știu despre ce vorbești! Acesta este orașul nostru de când mă știu! exclamă ea.
Am luat o hartă de la intrarea în hotel și am constatat că doamna Popescu avea dreptate.
Totul în jurul nostru era nou și necunoscut.
Ne-am luat toți bicicletele și am pedalat până la intrarea în oraș, unde inscripția era acum: „Bine ați venit în Metropolis”.
În drumul spre casă, Matei a întrebat:
– Dar nu asta ne doream? Un oraș liniștit, fără aglomerație și accidente.
– Are dreptate, a spus Ana. Hai să-l explorăm pe îndelete și să ne bucurăm de el!
Totul era perfect în acest oraș. Nu era murdar, totul era verde, erau piste de biciclete în tot orașul, acesta fiind principalul mijloc de transport. Mașinile erau puține și silențioase, de obicei electrice, și aprovizionau magazinele.
Ne-am obișnuit atât de repede în acest mediu, încât am ajuns să nu mai simțim lipsa vechiului oraș. Însă această perfecțiune nu a durat mult.
Într-o seară, am aflat de la știri despre amenințarea din partea conducătorului orașului vecin, Antropolis. Acesta dorea să anexeze și orașul nostru, tendința lui de expansiune fiind binecunoscută, după ce a anexat și orașul Pantropolis. Acest tiran și-a pus în aplicare planul chiar de a doua zi.
Le-am scris un mesaj lui Matei și Anei să ne întâlnim urgent la locul cunoscut.
Totul a început să aibă sens când am făcut legătura între mesajul de pe răvaș și schimbarea bruscă a orașului.
– Trebuie să ne aducem orașul înapoi! am spus eu.
– Dar cum? m-a întrebat Ana.
– Va trebui să mergem acolo unde a început totul.
Am mers la restaurantul chinezesc, orientându-ne după hartă. Am cerut prăjituri cu răvaș și am rostit mesajul opus celui care ne-a adus aici: „Revino la normal!”.
După câteva secunde s-a iscat un nou cutremur, dar de data aceasta nu am mai fost speriați, ci fericiți.
A doua zi dimineață am fost trezită de sunetul claxoanelor, dar acest zgomot nu a mai fost enervant ca de obicei. Totul revenise la normal. Dacă chiar voiam ca acest oraș să se schimbe, puteam acționa și altfel. Parcă chiar mi-a lipsit acest oraș.
Premiul al III-lea: Alexandra-Cristina Mastan
Sora mea geamănă
Capitolul 1
Jessica
Simt că mă sufoc.
Vreau să mă sufoc.
Măcar așa aș scăpa de așa-zisul „blocaj al scriitorului”. Abisul etern pe care, predestinați, suntem forțați să îl atingem într-o zi. Însă scriitorii îl ating mai repede. Îl simt mai repede. De două ore stau în fața laptopului, neștiind care să îmi fie următoarea inspirație. Nici măcar nu am decis următorul concept: romance sau thriller? Science-fiction sau psihologie? (nu psihologie). Comedie sau fantasy?
Așa că mă ridic ușor și mai zăbovesc vreo cinci minute pe colțul patului. Singurul lucru care mă reține din a mă urca pe balustrada balconului, privind în ochi panoul publicitar cu Elon Musk care spune „Și tu poți face asta!” și a mă arunca cu capul înainte, precum un înotător premiat, este compunerea creativă.
În fine, compunerea pe care n-o mai am. Cea blocată.
Frecându-mi degetele pe sub ochi, exact pe pungile mele faimoase din cauza oboselii, o iau la plimbare spre bucătărie. Pentru a ajunge acolo, parcurg un traseu ușor: dormitor, hol, scări, living, bucătărie. Nu este complicat. Complicat devine atunci când trebuie să mă întâlnesc cu dezordinea provocată de amalgamul de haine, vase și păr de pisică, ce mă privește cu ochi bulbucați și îmi spune: „Curăță-mă!”. Mereu folosesc scuza – mie însămi – că nu am timp sau că o voi face mai târziu, însă, când mai târziu vine, îmi amintesc că oricum nimeni nu mă vizitează. Nu sunt importantă pentru nimeni.
Nu mai sunt.
Cu sora mea plecată în Franța pentru a-și continua studiile în domeniul artei și a umple Louvre-ul cu picturi abstracte colorate în nuanțe ciudat de închise, nu mai am pe nimeni căruia să îi pese de mine câtuși de puțin.
Chiara este plecată de mai bine de patru ani. Se întoarce mereu de Crăciun, atunci când ne revedem cu întreaga familie. Super! Dar și atunci, ea este absorbită să ne povestească de iubitul ei francez, Aaron.
Nu este un nume foarte franțuzesc, asta pentru că și el este tot canadian, însă locuiește în Franța de când avea șase ani; dar surorii mele îi place să se laude cu naționalitatea lui dublă și cu gropițele lui imense. Aș crede-o, dacă l-aș fi văzut vreodată. Sunt împreună din perioada când Chiara se acomoda în Franța și credea că un pain-au-chocolat este o boală, însă niciodată nu l-a adus acasă ca să-l vedem. Începusem să cred că l-a inventat, asta până ne-a arătat o poză cu ei doi. Una singură. Era chipeș, ce pot să zic. Dar nimeni nu era mai chipeș decât Eric. Dumnezeu să-l ierte!
Realizez că mă uit de ceva timp în gol, la cana de cafea și ea goală, așadar mă întind până la dulapul de sus de unde iau pachetul de cafea boabe pe care mi le macin în fiecare dimineață. Așa îmi savurez cafeaua: boabe măcinate, lapte fierbinte peste, un strop de esență de migdale și frișcă deasupra. Această cană mă face să uit de problemele mele și să mă concentrez pe faptul că mereu uit de zahăr!
Cana de cafea, care este și cana mea preferată, este înaltă, crem la exterior și neagră pe interior, cu o toartă dreaptă, dreptunghiulară și are un mare J pe ea. Preferam ca acel J să fie scris cu auriu, reprezentând astfel luxul, opulența.
Dar nu, el este scris tot cu negru.
Mențiune: Boda Fanni Zsuzsa
Biblioteca uitatelor vieți
Am găsit biblioteca într-o zi de toamnă. Era ascunsă între două străzi care nu apăreau pe nicio hartă, ca o rană între două respirații ale lumii. Zidurile ei erau acoperite de iederă veche, iar ușa era o bucată grea de lemn cu urme de cuie ruginite și o clanță în formă de ceas fără limbi.
Am intrat fără să știu de ce. Poate din curiozitatea aceea care nu este dorință, ci chemare. Înăuntru mirosea a hârtie umedă și praf, a timp care nu mai știe să treacă. Lumina cădea în dungi subțiri prin mici lacune în pereții vechi, iar aerul vibra vigilent. Pe rafturi, mii, poate milioane de cărți: nicio etichetă, nicio ordine, doar tăcerea vastă a cuvintelor nerostite. Am atins coperta unei cărți și am tresărit. Era caldă. Când am deschis cartea, nu erau litere, ci imagini care se mișcau foarte încet. O femeie tânără mergea pe o alee prin ploaie, râdea, apoi dispărea. Sub imagine, o singură frază scrisă cu cerneală tremurată: „Viața pe care n-am avut curajul să o trăiesc”. Am înțeles atunci că fiecare carte era o viață. O viață netrăită și uitată. Am început să citesc. Într-una, o bătrână care n-a iubit niciodată se îndrăgostea la 70 de ani. În alta, un copil care murise tăcea într-o liniște fără margini. Fiecare pagină era o ușă spre un „dacă”. Fiecare rând era o întrebare pe care nu o mai pusesem. Am mers printre rafturi ore întregi. Timpul se dizolva acolo, precum cerneala în ploaie. Apoi am zărit-o: o carte mică, legată în piele albastră, ascunsă într-un colț plin de praf. Când am luat-o în mâini, am simțit că aerul s-a schimbat, ca și cum biblioteca însăși ar fi contenit să respire. Pe copertă scria: „Viața ta”. Am rămas nemișcată. Degetele mi se încordau, inima îmi bătea atât de tare. O parte din mine dorea să deschidă cartea, dar alta dorea să fugă. În sfârșit, am deschis cartea. Și am văzut. M-am văzut. O fetiță timidă, o adolescentă care scria poezii pe spatele caietelor de mate, o femeie care învăța să uite. M-am văzut râzând, mințind, iubind, trăind, murind de câte ori am ales tăcerea în locul curajului. Și atunci am înțeles: biblioteca nu era un loc, ci un suflet. Sufletul lumii, plin de vieți pe care nimeni nu le-a trăit până la capăt. Am vrut să închid cartea, dar paginile se mișcau singure, ca și cum ar fi vrut să mă elibereze. Ultimul rând spunea: „Scrie mai departe. Nu lăsa viața ta să devină o carte de pe raft”. Am închis ochii și, când i-am deschis din nou, biblioteca dispăruse. Doar o pană fragedă plutea în aer, căzând încet în palma mea. Am plecat pe străzi fără să știu încotro merg, dar pentru prima dată nu mi-a fost teamă, deoarece știam că eu sunt scriitorul propriei vieți.
Știam că sunt capabilă de orice și că eu îmi scriu propriul destin, și fiecare clipă trăită este o pagină care nu va ajunge niciodată în biblioteca uitatelor vieți.
