Cărți cu dedicație

■ Nicolae Turcan, „Căutătorul și crucea sa”, Editura Eikon, București, 2022. Ne-am cunoscut la Zalău, la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în decembrie anul trecut, cu ocazia unei conferințe și lansări de carte. Cea despre care scriu aici. N. Turcan nu e primul gânditor care încearcă să „împace” teologia cu filosofia sau, altfel spus, „să-l ducă pe Cioran la biserică” (citatul nu-mi aparține). În fapt, nici nu cred că „împăcarea” are sens, în ciuda clasicelor direcții antagonice ale celor două „științe”, din care amintesc aici soluția (răspunsul) și întrebarea. Un surprinzător text, în acest sens, am găsit la p. 83 a volumului menționat: „Transferând discuția înspre Cartea lui Iov, cred că prietenii lui Iov sunt teologi – în măsura în care îi oferă răspunsuri despre dreptatea lui Dumnezeu – în vreme ce Iov însuși pare a fi devenit filosof, după ce propriile răspunsuri teologice au dat greș. Chinuit de suferință și de ceea ce îi apare ca nedreptate, Iov nu poate decât să întrebe, neacceptând răspunsurile teologice situate mult sub nivelul suferinței lui. El dinamitează cerul cu întrebări și cheamă la judecată; își recunoaște nimicnicia, dar nu se împacă defel cu iraționalitatea dezastrului; se simte nedreptățit, deși își acceptă soarta. Ceea ce uimește, în final, din perspectiva distincției dintre filosofie și teologie, este că răspunsul lui Dumnezeu este dublu: pe de o parte, apariția Sa copleșitoare are efecte definitive asupra lui Iov, care înțelege că nimicnicia proprie este atât de mare, încât niciun fel de îndreptățire de sine nu se mai justifică; pe de altă parte, Dumnezeu îl chestionează la rândul lui pe Iov, devenind parcă un Dumnezeu filosof, iar Iov nu are răspunsuri – cum nu avusese nici înainte. Dar, de data aceasta, Iov nu mai are nici întrebări. Pentru căutătorul de Dumnezeu, destinul filosofiei este, pesemne, acela de a umple spațiul problematic dintre teologia cuvintelor și teologia vederii. Disputa se încheie teologic, dar nu cu teodiceea prietenilor lui Iov, ci cu teologia vederii și a unei experiențe ce lasă în urmă toate întrebările și răspunsurile”. Subiectul e ispititor (cine știe, probabil îl voi dezvolta cândva). Esențială mi se pare aici „târguiala” dintre Dumnezeu și Satana și nu „dialogul” să-i zicem filosofico-teologic. Începutul și nu sfârșitul, care, firește, e teologic.

■ Mircea Arman, „Între spirit și spadă”, „Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii”, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2022. Ne-am întâlnit prima dată taman la Cicârlău, la cunoscutul festival de literatură, în luna decembrie a anului trecut. Am primit, mai târziu, două din cărțile recente ale directorului revistei „Tribuna”. Le-am citit. Un citat din „Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii”: „Malraux, când spunea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, nu se referea, nicidecum, la creștinism. El avea în vedere mai degrabă gândul heideggerian al necesității unei idei care să structureze și să țină laolaltă umanitatea, prin urmare un nou Dumnezeu. Adevărul cumplit al acestor viziuni este mai mult decât evident în însăși imaginea haosului planetar contemporan. Acest haos este produsul exclusiv al mașinii și al dominației maligne a tehnicii planetare, în dauna spiritului autentic și a lumii ca un construct metafizic (…)” (p. 220). Și un fragment din „Între spirit și spadă”: „Falșii profeți vin îmbrăcați în mantia filosofiei, dar propăvăduiesc în ascuns arghirofilia. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, emblema cocalarilor, cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cântului, duc în cârcă povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi «rodul pământului» dar și uitarea” (p. 226). În spiritul polemic al cărților amintite, e de văzut (și) dacă haosul contemporan este „produsul exclusiv al mașinii și al dominației maligne a tehnicii planetare”.

■ Gheorghe Glodeanu, „Incursiuni în imaginarul ezoteric”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022. Volum apărut la aniversarea a 65 de ani ai autorului, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare și a Consiliului Județean Satu Mare. Ca argument, cunoscutul profesor, cercetător și critic literar, colaborator și al revistei noastre, notează: „Este suficient ca o carte să poarte în titlu cuvinte precum secret, mister, ascuns, taină sau ocult pentru ca ea să atragă imediat atenția, seducând cititorii prin promisiunea dezvăluirii unor lucruri mai puțin accesibile, interzise profanilor. Oamenii au fost mereu fascinați de tot ceea ce este ascuns, de marile taine. Nu întâmplător, asemenea mitologiei, ezoterismul a influențat evoluția literaturii, îndeosebi cea a literaturii fantastice, a operelor bazate pe mister, oferind numeroase surse de inspirație. De regulă, literatura fantastică presupune prezența semnificațiilor ascunse, alcătuind o captivantă inițiere în inima misterului. Arta reprezintă o modalitate de a pătrunde în profunzimea psihicului uman, de a releva semnificațiile adânci și legăturile secrete dintre fenomenele care scapă gândirii raționale. De cele mai multe ori, mesajele camuflate sunt transmise cu ajutorul simbolurilor. Îi revine cititorului atent provocarea să decripteze fețele încifrate ale operei, lectura transformându-se într-un fascinant proces inițiatic. Literatura ezoterică se adresează unui cititor avizat care, plimbându-se printr-o pădure de simboluri, nu numai că nu se rătăcește, ci resimte din plin voluptatea spirituală a devoalării marilor taine”. O carte importantă, nu numai pentru cititorii care nu se rătăcesc prin „pădurea de simboluri”.  

■ Olimpiu Nușfelean, „Om în mers. Eseuri”, Editura Limes, Florești-Cluj, 2022. Proiect editorial apărut cu sprijinul Consiliului Județean Bistrița-Năsăud prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Am primit cartea la amintitul festival de la Cicârlău. Un fragment de actualitate: „Există și o fațetă mai puțin fericită a apropierii criticii literare de eseu. Este cea reprezentată de proliferarea în publicistica literară actuală a recenziilor cu aspect eseistic. Multe comentarii de cărți se încarcă de puseuri eseistice în detrimentul aprecierilor critice valide. Cauzele sunt mai multe și nu este în intenția noastră să le… epuizăm. Am zice că e mai întâi o problemă socială. Timpul vieții noastre se accelerează și nu mai avem timp real să aprofundăm lucrurile. Citim în viteză și lacunele de percepție sunt acoperite cu false imagini eseistice (de lectură). Determinările de lectură sunt de multe ori subiective și sunt expediate în rapoarte de lectură subiective și superficiale. Lipsa criticilor de profesie, care este o realitate dureroasă pentru mersul literaturii, determină înlocuirea lor cu scriitori care formulează opinii despre cărți în paralel cu desfășurarea scrisului propriu în alte genuri. Asemenea practici nu sunt întotdeauna de evitat deoarece scriitorii au, sau ar trebui să aibă (și) spirit critic, fără nicio îndoială. Doar că ei sunt mai generoși, nu țin la axiologiile în mișcare, frământarea lor e alta, și atunci elaborează texte cu scop critic într-un limbaj aproximativ, alimentat de limbajul de creație, susținut de subiectivitatea ce incumbă acestuia. Practica e de semnalat, dar, deocamdată, imposibil de evitat” (pp. 12-13). E de văzut și în ce măsură scriitorii și cititorii mai cred în criticii de profesie.