Cartea îngerilor

Volumul Ceasuri sfinte de Bucura Dumbravă a apărut în 1921. Ediția a doua a văzut lumina tiparului în 1927, la scurt timp după trecerea în neființă a autoarei. În 2002, cartea a fost retipărită cu un titlu puțin diferit, Cartea îngerilor. Ceasuri sfinte. Modificarea ține cont de planul inițial al lucrării, o carte concepută în colaborare cu regina Elisabeta (Carmen Sylva). Din păcate, proiectul nu s-a mai finalizat din cauza trecerii în neființă a înaltei protectoare a autoarei. Versiunea modernă a cărții reproduce ediția publicată în 1927, îngrijită și prefațată de Emanoil Bucuța. În scurta sa prefață, editorul de odinioară precizează că Bucura Dumbravă și-a conceput lucrarea în două volume. Din păcate, volumul al doilea nu a mai fost finalizat. Au rămas doar trei legende care au fost valorificate în ediția a doua a cărții și au fost reluate în versiunea din 2002. Merită reținută observația lui Emanoil Bucuța că Bucura Dumbravă „a crezut totdeauna în suflet și în călătoria lui”. Mai mult, unele povestiri au fost concepute ca „întrupări ale ei în alte veacuri și între alte noroade, uneori chiar între îngeri”. Sunt cuvinte emblematice privind concepția despre viață a teozoafei.

Cartea se deschide cu o Închinare datată 1919, în care prozatoarea își explică proiectul. Ea mărturisește că, inițial, Cartea îngerilor, trebuia să aibă două părți. Prima secțiune urma să fie redactată în versuri de Carmen Sylva, în timp ce a doua trebuia să fie elaborată, în proză, de Bucura Dumbravă. Lucrarea urma să prezinte o serie de experiențe pe care cele două iubitoare de artă le-au trăit sufletește împreună. Merită să reținem din confesiunile teozoafei faptul că, în viziunea ei, „legătura duhurilor nu are sfârșit”. Cartea îi este dedicată prietenei regale, Carmen Sylva, care, prin simpla ei prezență era în măsură să sfințească orele trăite. Proiectul Cărții îngerilor s-a născut spre sfârșitul războiului balcanic, într-o perioadă istorică zbuciumată, ce a culminat cu stingerea primei doamne a României. Priveghind lângă patul de suferință al reginei Elisabeta, Bucura Dumbravă a trăit cele mai sfinte ceasuri de care a avut parte alături de prietena ei regală. Este interesantă viziunea celor două doamne asupra morții. Aceasta nu era privită ca o stingere definitivă, ci ca „o poartă care duce într-o viață nouă”. Confruntată cu teroarea istoriei, marea regină visa să depășească mizeria terestră, pentru a ajunge pe un tărâm mai bun. Aspirațiile celor două femei erau întreținute de lecturile din Emanuel Swedenborg, care promiteau altceva, posibilitatea refugiului într-un tărâm mai blând, spiritualizat, locuit de îngeri. Bucura Dumbravă reconstituie portretul spiritual al prietenei sale regale, o ființă sensibilă, afectată de asprimea și de nedreptatea omenească. Ea descrie un voiaj pe Dunăre în compania familiei regale, iar Delta îi apare ca o veritabilă țară a visurilor. Este vorba de o reîntoarcere la o natură primordială, la paradisul biblic. Bucura Dumbravă insistă pe „ceasul cel mai sfânt” pe care l-a trăit la cel din urmă apus de soare. În mirifica înserare, călătorii priveau vrăjiți mărețul pod peste Dunăre, în care văd o punte între Apus și Răsărit, „drumul cel mai scurt spre India”. Nu întâmplător, talentul prozatoarei răzbate mai ales în cazul descrierilor de natură. La câteva luni de la această călătorie, regele Carol se stinge. De aici valoarea documentară dar și emoțională a textului. Bucura Dumbravă este un martor al istoriei. Ea s-a putut apropia de familia regală mai mult decât orice alt scriitor al epocii. Este zugrăvită înmormântarea Elisabetei de Wied și se prezintă mausoleul de la Curtea de Argeș.

După Dimitrie Bolintineanu, Bucura Dumbravă readuce în centrul atenției o specie mai puțin cultivată în literatura română, legenda. Spre deosebire de legendele istorice ale lui Bolintineanu, ea cultivă legendele mitologice sau religioase. În literatura română, cei mai cunoscuți autori/culegători de legende sunt Ion Neculce cu O samă de cuvinte și Dimitrie Bolintineanu cu Legende istorice. Pe lângă ei, mai pot fi amintiți Vasile Alecsandri și V. Voiculescu. Originalitatea scrierilor Bucurei Dumbravă trebuie căutată în faptul că ea se apropie de legendele religioase, un domeniu mai puțin abordat în literatura română cultă.

Având un titlu swedenborgian, Cartea îngerilor reunește douăzeci de legende, flancate de o Închinare și o Încheiere. Numeroase texte sunt de inspirație biblică, sacrul împletindu-se adesea cu profanul. Îngerii coboară pe pământ, se luptă cu forțele întunericului, influențând sau protejând destinul muritorilor de rând. De aici și titlul cărții. Îngerii li se arată doar celor aleși, celor vrednici de a dialoga cu miracolul.

La sfârșitul volumului se găsește o Încheiere, în care autoarea revine la imaginea protectoarei sale, care s-a retras în lumea legendelor. Elisabeta de Wied este numită „înalta mea prietenă”. Chipul ei rămâne viu prin dragostea cu care s-a apropiat de lume și prin noblețea ei spirituală. Concluzia prozatoarei este aceea că adevărata dimensiune a marilor caractere se poate constata abia după dispariția lor fizică. Din negura timpului, imaginea iubitei regine strălucește ca o icoană.