Carmen Ardelean, Șoarecii albi, șoarecii negri

Șoricei albi, Victor Țarină

Apărut la Editura „Limes”, în 2024, volumul Șoricei albi, semnat de Victor Țarină e un dulce-amărui jurnal al unui an, nu întâmplător, pe stil vechi, poemele fiind datate martie 2023-februarie 2024. Cu un debut în „Tribuna”, în 1994, Victor Țarină, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, e un poet cu adevărat prolific, dacă avem în vedere faptul că în cei 23 de ani scurși de la debutul cu volumul Nisipuri cu pelerini, a publicat încă 17 volume de versuri și proză. Traducerile în engleză, germană, maghiară și coreeană nu fac decât să confirme că poezia autorului clujean e de o actualitate ubicuă, că orizontul de așteptare al cititorului de poezie nu e limitat /delimitat.

O formulă lirică îndelung adăpată la izvoarele postmodernismului se propune în volumul al cărui titlu trimite la cunoscutele și (dez)aprobatele experimente de laborator. Nu suntem în fața vreunui volum cu aer de bestiar poetic, căci nu lumea necuvântătoarelor e dominantă aici. Suntem în fața unui volum ce radiografiază succint morți trecute, prezente sau viitoare, subite sau așteptate, declanșate de una dintre rotițele mecanismului de laborator denumit, ca să valorificăm titlul poemului ce deschide volumul, ultimul, sub aspect cronologic, „Epoca de plastic”. Mai mult decât atât, radiografiile par să sublimeze deopotrivă procesele interne și externe ale unei existențe problematizante, cu instrumentarul poetului-geolog (de profesie) care dirijează fizica sentimentelor, chimia relațiilor, matematica realității, astronomia sufletelor ca într-o autentică simfonie.

Ceea ce dă ineditul volumului e melanjul neobișnuit de amărăciune și umor, de ridicol și sublim, de meditație și pamflet, de paradox și derizoriu. De multe ori, aceste accente, tonalități se regăsesc, sincretic, în același poem puternic narativizat, cu discret aer de fabulă contemporană. Stă mărturie chiar primul poem din volum: „Oamenii sunt tot mai longevivi, / deși trăim în epoca de plastic. / – Ce epocă?, mă întreabă mama râzând. / Pe asta n-am mai auzit-o. // – Da, da, a fost o epocă de piatră, / una de bronz, una de fier, o „Epocă de Aur” / și acum, epoca de plastic. // Dacă până și margarina e la o moleculă distanță / de plastic, iar balenele mor cu kilograme / de obiecte de plastic în burtă. // Ce eră ne mai paște? Cea de uraniu, desigur. / De pe acum trebuie să ne pregătim pentru ziua / în care ne vom reîntoarce la măciucă”.

Multe dintre poeme au o intensă infuzie autobiografică, fiind delicate portrete în filigran ale membrilor familiei, ale prietenilor de odinioară sau de o viață. Niciodată însă nu transpare vreun excedent de sentimentalism desuet, niciodată dominanta nu e descriptivă, căci e aici un talent aparte de a camufla în anecdotic, în parabolă, o imagine, un regret, un oftat prelung sau un zâmbet. În La tomberon, un gest ce se dorea a fi întrucâtva eliberator, trezește o durere mult exacerbată: („Tata a murit în `92, la Oradea, / unde se ținea un simpozion de geometrie. / Nu avea nici 60 de ani. // În prima iarnă după decesul său, / am pus lângă tomberonul din curtea blocului / o parte dintre hainele pe care le purta în anotimpul rece, / pentru oameni sărmani. Au dispărut rapid. // După câteva zile am avut o surpriză. / Cineva, îmbrăcat în pardesiul său gri-albăstrui, / având pe cap ponosita căciulă de blană artificială, / căuta în gunoaie. // Mamă, hai să vezi! / (…) Tata la tomberon, / în plină iarnă”. De altfel, multe dintre aceste paradoxale pagini de jurnal în versuri, sunt retrospective subiective care explică sau luminează sau se sincronizează cu prezentul.

Frumusețea evocării vine, adesea, din impresia de fapt divers pe care poetul o cultivă, alături de un suspans bine dozat, ce întreține o tensiune lirico-epică extrem de interesantă, ca într-un film de scurt metraj. În Scenariu din viața cotidiană de altădată, două scene desfășurate în mijloace de transport în comun mustesc de savoare, de un umor candid, grație unor replici inspirate ale protagoniștilor. Alteori, în scenele ce evocă tumultuoasele vremuri ale adolescenței, ale tinereții, experiența cazonă sau cea a anilor petrecuți în mină, fabulă, chiar în ciuda tonului voit relaxat, ludic, atmosfera e dominată de un dramatism declanșat de trădări, dezamăgiri hiperbolizate, de vinovății asumate, dezavuate, de revolte sau împăcări cu destinul: „La minele din Vale în fiecare zi murea un om, / Dar așa trebuia să fie” (Lapte și miere).

Dimensiunii sociale a volumului, ilustrate de episoade antedecembriste sau contemporane, i se adaugă dimensiunea erotică. Ingenue, serafice sunt poemele în care se evocă iubirile pasagere ale primelor vârste, rememorate în aceeași notă anecdotică: „O singură dată am plâns după o femeie. / Eu terminasem clasa întâi, ea intra în grupa mare” (O, pierdut); „Eram cu Ana pe o alee din Dealul Cetățuii, / tineri adolescenți, ne sărutam. (…) / dar lângă banca noastră stătea țanțoș un felinar / care nu se străduia să facă atmosferă” (Omorât cu pietre).

Un loc aparte îl ocupă poemele care conturează dimensiunea profund umană. Mama, tatăl, fiul, nepoata, prietenii plecați sau încă prezenți capătă, aproape insesizabil, discrete aureole de lumină ce par să-i pecetluiască existența. Un fluid, o sevă aparte curge în poemele în care armonia pe care numai o amiciție autentică o aduce se întrevede. Și poate, înainte de a fi o carte despre dispariții dureroase ce merită un etern recviem, despre episoade dureroase, ce au lăsat cicatrici eterne, despre anecdoticul fără sfârșit al zilelor, volumul e un ingenios mijloc de a viziona, din fotoliul sufletului, diapozitive de ieri și de azi, cu umbrele celor care sunt și ale celor care nu mai sunt, pe umăr.