De îmblânzit Luna, Corina Știrb Cooper
În 2022, Corina Știrb Cooper făcea o mărturisire cutremurătoare, într-un articol în care dezvăluia câteva dintre resorturile intime ale propriei ființe, câteva dintre micile și marile schisme din viața ei: „Scriu toate acestea pentru că știu că nu mai este timp. (…) Tăvălugul sfârșitului civilizației umane se rostogolește peste noi.” La doi ani după această afirmație gravă, fosta jurnalistă, actualmente redactor, debutează editorial, cu volumul De îmblânzit Luna, apărut în seria Poesis, la Editura „Caiete Silvane”.
Cele patruzeci de poeme, unele scrise în prozodie clasică, altele cu vers alb sau liber, conturează un univers poetic distinct, în care par să (supra)viețuiască stări și sentimente contrastante, generate de fulgurații ale trecutului și disonanțe ale prezentului, îngeri personali ce evită, din răsputeri, contaminarea de la demonii impersonali, și o subiectivitate sălbatică, exacerbată, ce se lasă îmblânzită doar de alteritatea a cărei prezență este mesianică.
Că e o poezie a revelațiilor (trăite sau mediate) e vizibil nu doar în corpul textelor, ci și în titlurile câtorva poeme, mai cu seamă prin reiterarea interjecției iluminatoare, iată un sfârșit ca o tăcere, …iată dragostea, și iată cum. Unele titluri trădează obsesia alterității – (tu și cu tine), voi nu știți, Tu să nu plângi!, you have a big soul, pielea ți se întinde, și acum ai destul timp –, iar altele teme fundamentale ale volumului – nimic – nici timpul, Poem de dragoste – sau simbolurile centrale – Ca o fluturare de aripi, Cercul interior, ceasul, Orașul de frunze, pielea ți se întinde (s.n.).
Aș îndrăzni să folosesc titlul unuia dintre texte pentru a denumi intenția, tentativa, atitudinea poetei, conturată tot mai evident, cu fiecare poem, căci indiferent de bucata de sine sau de lume radiografiată, indiferent de tema pe care alege să o abordeze, senzația e că se încearcă o continuă dezîndrăgostire. Un asumat proces de necesară dezintoxicare de timpuri prea sărace, de spații improprii, de lumea-„pat al lui Procust”, de oamenii fără aripi simte să înceapă poeta, sub forma unei dezîndrăgostiri de efemeritățile mundane. E o dezîndrăgostire similară unei eliberări de exuviile prezentului ce pot fi reconfigurate, devenind, ca într-un poem, abajururi sau de cele ale trecutului, ce o metamorfozează fundamental: ziua asta / mă dezbracă / strat după strat / de trecut // în oglindă / o pasăre cu penele smulse”.
O viață cu circuit închis, în absența epifaniilor salvatoare, se trăiește în contemporaneitatea ce deservește neantizarea continuă: „e o moarte masivă și grea / retrăită constant / ca într-o buclă temporală / o moarte ingenuă / și atât de tristă încât / cineva a plâns / și i-a pus în urechi două margarete”. Trupul și spiritul trăiesc dubla dramă a suprimării, căci nu doar funcția organică e denaturată, ci și esența, semnificația lor: „se oprește o inimă”, „ceva în spațiul incolor / dintre coastele noastre / inimile bat încă la unison, dar / tot mai încet și tot mai departe”, „ceasul /al doisprezecelea / îmi bate în coaste / omule / tu / ca o inimă / în piept / mi te zbați”, „gândul acela căruia-i zărești capătul / cu coada ochiului / în timp ce se disipează în neant (…) apoi gândul care vine după el / știind că va dispărea la rândul lui / înlocuit de un altul”.
Interesantă e ceea ce aș numi obsesia unei spațialități originale, căci reperele spațiale, eliberate de concretețe, de coordonatele realității, devin borne spațio-temporale ale stărilor, sentimentelor. Poate cele mai adecvate exemplificări sunt cea din Alzheimer: „intervalul infim dintre cele două gânduri / în care locuiește anxietatea pierderii a ceva / esențial // spațiul acela care / dacă se lărgește destul / devine el însuși un gând // ce rămâne”, din mergem înainte: „umblăm pe sârmă / hăul de sub noi se cheamă timp / și înghite oameni / înghite visuri regurgitând / un nimic consistent / umplut cu ore / ne încolăcim în noi înșine / în poziție fetală / până trece furtuna” sau din Orașul de frunze: „și mâine / e o înserare / încuiată între patru pereți echivoci / din orașul de frunze”.
Originală e și Voi nu știți, unde inima devine un spațiu colocativ, de simbioză. Parazitară, intruzivă pare prezența umană, nu cea a patrupedului-simbol plurisemantic, dar mai cu seamă necesar dascăl de adaptare la viață: „voi nu știți cum e să stai / în aceeași inimă cu un câine (…) să te obișnuiești să lingi / oase și răni // de când mi s-a cuibărit animalul în inimă / mă trezesc în fiecare noapte / și urlu la lună”. Similar e textul Bartolomeu în februarie, unde furnica vie ce „mi se plimbă în palmă / înoată în râul liniei vieții” nu presimte, asemenea omului, amenințarea tăcută a somnului etern: „sper să n-adoarmă”.
O poezie a singularităților propune Corina Știrb Cooper, a unor entități, umane sau non-umane, stranii, atipice, ce devin fantasmagorici reflectori ai concretului și ai inefabilului: „În ochii nebunului / am văzut flacăra / și mi-am recunoscut / neputința / ființa / și viața / mi-am văzut fața / și părul încâlcit / și toate oasele / angoasele / și durerile / căderile / sclipirile / albirile / necredința / trădarea / nepăsarea / remușcarea / căința / paloarea…”. În Jurnal, un joe, dezumanizat de o amnezie a senectuții, e artizanul unei simbioze ce emoționează prin noua nuanță a alterității și prin tensiunea lirică pe care o creează: „mă gândesc la omul acela pe care-l cunosc ca / pe mine însămi. / cum tremură el pe interior. / numai și numai pe interior unde / nu-l vede nimeni în afară de mine. / iar eu nu spun nimic. / dar tremur și eu. / tot pe interior”. Figuri masculine simbolice sunt tatăl, sâmbure al sensibilității poetei, și Șeful, diriguitor al raiurilor, ambii demonetizați, unul de figura maternă, celălalt de colportorii ce dezvăluie, strident, ca într-un poem eroic-comic, mici și mari eșecuri ale sufletelor. Soldați solidari, toți par să fie urmași ai dispăruților „oameni-cercuri”, care „erau frumoși / și de aceea ne-au fost luați / ba de către moarte / ba de către teamă / ba de către iubirea altcuiva”.
De altfel, poeta alege să concedieze corporalitatea clasică, să irizeze fundamentele corporale ale ființei noastre, mai cu seamă obsesivele aripi, apoi oasele, sângele, lacrimile și pielea: „oasele mele nu sunt rude cu pietrele / iar sângele ce-mi poartă dorința / nu poate fi un vehicul pentru neîncredere”; „Bărbatul acela și-a dezvelit pieptul / avea o aripă mare ruptă / sub care încolțea întreaga lume / ruptă / și cârpită pe margini”. Autentică e ideea înlocuirii aripilor de odinioară cu rădăcinile și perspectiva metaforică: „dar în locul aripilor smulse le-au crescut ramuri / înrădăcinarea e și ea tot un fel de zbor / spre înalturile verzi-maronii de sub pașii noștri”.
Două sentimente al căror păcat suprem e complementaritatea sunt iubirea și solitudinea. Crescând, în poeme, doar din reverberațiile trecutului, fantomatica iubire pare mai degrabă conceptualizată decât trăită, adesea fiind reconstruită din imagini și senzații revolute. Ea „crește ca o căpușă înfiptă în piele / otrăvită tulburată înfricoșătoare”, schimbă cursul firesc al naturii, al timpului „atât de ploios / am iubit / c-au încolțit ierni / din semințe / și toamnele n-au dat rod / iernile n-au nins / n-au albit”, e „cu margini însângerate / ajustată disciplinat / să încapă / în cutie”. Uneori, tonul e dominat de un patetism ce pare să reînvie un elan vitalist, ca în Poem de dragoste „să te iubesc, să-ți fiu naiadă / algă, femeie, râu să-ți fiu (…) Și să te sorb, sărat ca marea / răsuflet, lacrimă, fluid / și să mă umplu de mirarea / din țipăt aspru și torid”.
Impregnate de o sensibilitate și de un fior transcedentale, poemele din acest volum vin să dezvăluie o existență poetică in nuce, cu frământările inerente și revelațiile așteptate, care nu alege să-și „mobileze singurătatea”, asemenea lui Tolstoi, cu personaje pe care să le ucidă, căci îi „plac spațiile largi / și singurătatea / și păsările // de aceea nu scriu romane / iar personajele din puținele mele poeme / au fost mereu libere să plece / să caute spații mai mici”.
+ There are no comments
Add yours