Timp din anotimp,
Voichița Lung
La șapte ani de la debutul editorial, cu placheta Jocul de-a anotimpurile, recompensată cu Premiul pentru debut, secțiunea Poezie, în cadrul celei de-a doua ediții a concursului organizat de Editura „Caiete Silvane”, Voichița Lung revine în peisajul liric cu un nou volum. Timp din anotimp, apărut în 2024, nu este doar o reafirmare a preocupărilor lirice ale autoarei, ci o dovadă a perseverenței și a intenției de maturizare artistică.
Cartea evidențiază, întâi de toate, constante tematice și stilistice ce definesc universul său liric, vizibile chiar din volumul anterior: obsesia temporalității, ancore poetice simbolice precum tăcerea, plânsul, însingurarea, uitarea, impresia de carusel al vârstelor, de dialog al regretelor și al stărilor (așa cum le menționam și în cronica la anteriorul volum), alături de patima cuvântului bine rostit, a discursului poetic atent cumpănit, organizat și stilizat. Toate demonstrează cristalizarea unei formule poetice personale, a unei voci care (pre)simte existența umană nu ca pe o succesiune de întâmplări, nu ca pe un epos – și am în vedere nu doar ideea de narativ asociată termenului, ci și sensuri conexe precum grandios, eroic, solemn –, ci, mai cu seamă, ca pe o sumă de melos și logos, în proporții variabile, în funcție de (ano)timpul care o bântuie. În egală măsură, volumul reflectă metamorfozele sensibile ale poetei și ale poeziei sale, mai cu seamă sub aspectul rafinamentului formal și expresiv, sub cel al profunzimii, al substratului ideatic, dar și sub cel al nevoii acute de poem-experiment, dată fiind varietatea incredibilă a formulelor pe care le alege.
De altfel, autoarea simte nevoia să lămurească, să argumenteze, în Confesiunea ce deschide volumul, votul personal dat poeziei, evidențiind contrastul, opoziția categorică dintre proză și poezie, atât din perspectiva procesului de creație, cât și din cea a esențelor pe care le incumbă: „Proza suportă masca, poezia lirică o respinge. Poezia e sinceritate pură. Proza e bine ancorată în cronotop, poezia e dincolo de spațiu și timp. Proza clădește triumfal cetăți de cuvinte, naște fluvii tumultuoase de trăiri, poezia șlefuiește sub lupă arabescuri de emoții, zămislește în mod miraculos picături de rouă sufletească”.
Organizat, asemenea anterioarei plachete, în cinci grupaje cu titluri sugestive – Timp din anotimp, Insomnii colorate, Amăgind timpul (jurnal pandemic), Mărgele de rouă, Treptele amurgului – volumul de față se dezice de stricta cantonare formală în detalii autobiografice evidente, căci nu mai e vorba aici de zugrăvirea lirică a cinci decenii de viață. Aș îndrăzni să spun că divizarea e realizată, așa cum anticipa autoarea în confesiunea-prolog, după starea/emoția/atitudinea dominantă, poate chiar după haina simbolică pe care o îmbracă poeta.
De revoluta crinolină amintesc poemele din Timp din anotimp, prima secțiune a cărții, căci o feminitate fragilă, domesticită, aflată sub semnul destinului implacabil și totuși inaccesibilă transpare din ele. Poemele-spectacol, ce se cer, parcă, clamate, sunt încărcate de o nostalgie tulburătoare, ca o trenă ce înrobește privirea cititorului sensibil: „Amintește-ți! / Acesta e copacul! / Ar putea fi cânt de vioară, / Sau tăcere de cruce, / Iar asta n-ar schimba în mersul lumii nimic”. O melodie când suavă, când plină de dramatism acompaniază rememorările emoționante sau revelațiile, cugetările maturului fascinat de mirabilis mundi. „Tărâmul divin”, „vrăjita lumină”, „sufletul împovărat” devin cronotopuri personale, asemenea copacului, lacrimii, cerului, ploii sau succesiunii anotimpurilor. Miracole ale sufletului, ale visului sau ale naturii, toate sunt, neîndoielnic, strânse, anotimp după anotimp, în corsetul inconfortabil, necruțător al timpului. De aici, tonul aproape litanic din multe poeme care sunt sub pecetea pastelului spiritualizat.
Din catifea par poemele din ciclul Insomnii colorate, în care metasimbol devine noaptea, ca timp și spațiu cu multiple valențe. Timp încetățenit ca al reveriei și al oniricului, noaptea devine, în acest ciclu, un mediu al miracolului fecund: „Noaptea încolțesc cele mai tainice vise / Noaptea înfloresc cele mai timide flori / Noaptea își dezghioacă sâmburele / Cele mai stranii reverii – / Insomniile colorate!”. Catalizator al senzorialului, al dorului, al misticului, al reverberațiilor aforistice, nocturnul devine un timp mai viu și mai autentic decât diurnul, pentru spiritul poetic.
Un mantou lung, cenușiu par poemele din ciclul subintitulat „jurnal pandemic”. Tăceri apăsătoare, (auto)impuse și singurătăți copleșitoare transformă omul într-o pradă a timpului-agresor, a realității-fiară: „Necontenit / Roata morii de apă / Scufundă / Tot mai adânc / Umbrele noastre / Subțiate de amurg. // Fără remușcări / Secera lunii / Taie cărări argintate / Prin lanul de gânduri. / O, frunțile noastre / Brăzdate de timp!”.
Un kimono de mătase pictată manual sunt poemele din ciclul Mărgele de rouă. Nu aspectul decorativ – caracterul lor sintetic și sincretic – le dă nota originală, ci subtilitatea, sacralitatea, inefabilul ce fac din ele poate cele mai reușite poeme din volum. Impresia e de hierofanie, căci camuflarea sacrului în ceea ce numim, ignoranți fiind, profan, e evidentă și splendid sublimată prin caracterul aforistic al poemelor: Binecuvântare / Atingând cu aripa / Lanul și via / În cartea vieții se scriu / Pilde sfinte”; „O mie de cocori / Plutind în zări îndepărtate / Cu capul în nori / Poetul amăgește / Trecerea clipelor”.
O pelerină multicoloră e ciclul care încheie volumul, căci eterogen, ludic, experimental ar fi etichetele care i-ar putea fi aplicate. Nici aerul pe care îl respiră poemele nu e, ca în celelalte cicluri ale volumului, predominant neomodernist. Jocului abstractului de-a concretul sau al concretului de-a metafizicul li se adaugă paralelismul sintactic simbolist, experimentul postmodern, în A fi sau a nu fi zen (de la A la Z-n), o poezie a fărâmelor și a literelor – cu reverberații moderniste, sau o poetică a matematicii bucuriilor și a tristeților. Doar poemele care încheie volumul, (ne)asumate arte poetice, trădează lacrima din colțul poetului dedat la pseudoclovnerii și tensiunea interioară a creatorului al cărui fericit blestem este de a uni Cerul lumii cu al său și de a-și metamorfoza sufletul în slovă.
