Geometria umbrelor, Victor Țarină
Că Victor Țarină rămâne fidel formulei lirice vizibile în volumele anterioare o confirmă, pe deplin, Geometria umbrelor, plachetă apărută în 2026, asemenea anteriorului volum recenzat, Șoricei albi, la Editura Limes. Douăzeci și cinci de poeme-micronarațiuni, de „biografeme” cum, inspirat, le numește Mircea Petean, în textul escortă, cuprinde volumul de față, cele mai multe fiind „evocări discrete ale ființelor care au însemnat ceva din trecutul personal”, pe care editorul le enumeră, fixând, riguros, și limitele teritoriale, geografia acestor experiențe, în toposurile simbolice ale Clujului.
Poate că cheia în care trebuie citit volumul e oferită chiar de titlul provocator prin plurivalența semnificațiilor, densitatea semantică sau chiar nota oximoronică. E interesant cum evanescenței, instabilității umbrei, autorul îi caută „geometria”, deci rigoarea, regula, ordinea, deci fulgurantului și inconsistenței îi caută demersul logic, demonstrația. E aici o încercare de a dibui axiomele vieții, de a plasa existența umană, percepută a fi sub semnul hazardului și al efemerității, într-o matrice rezolvabilă, inteligibilă. Numai că, exact ca într-o problemă de geometrie în răspăr, demonstrația a precedat concluzia, deci suntem în fața unei geometrii reinterpretate, care și-a pierdut rigoarea, dar a câștigat în subiectivitate și sensibilitate. Mai mult decât atât, geometria devine instrumentul care îi permite să dea sens, coerență, claritate amintirilor, memoriei ce păcătuiesc prin subiectivitate și fragmentarism.
Cu această lentilă aș spune că trebuie citit volumul cu aer de (pseudo)jurnal retrospectiv, volum care încearcă nu (doar) să evoce oameni și locuri, gesturi, experiențe sau momente banale, ci (mai degrabă) să anihileze ceea ce umbra tinereții, a lipsei de maturitate i-a ascuns: sensuri deformate, interpretări incomplete sau greșite, limite incerte. Astfel, deși volumul pare o cartografiere a experiențelor, dimensiunea esopică ne demonstrează că poemele sunt, de fapt, cartografieri revelatorii ale sensurilor profunde ale vieții, camuflate dibace sub balastul formelor insipide sau ostentative pe care, în viață, le ignorăm sau cărora le dăm o semnificație exagerată.
Frumusețea poemelor vine din două direcții complementare. Pe de o parte, alegerea unei autoreferențialități care, paradoxal, exprimă adevăruri general-valabile, locuri comune ale vârstelor umane, declanșează lectorului o empatie involuntară, mai cu seamă că tonul e sincer, de-o simplitate voită și cu un umor și o ironie extrem de fine. Din vremea molcomei copilării și a conflictualei tinereți alege experiența facultății, când „eram încă în război cu tata. / Îi spuneam că eu o să termin studiile / în câțiva ani, în timp ce el, la fel ca APV-iștii, / e osândit la școală pe viață // După câte o discuție mai aprinsă, / recurgeam la arsenalul de tortură: / un pick-up, un magnetofon / și două difuzoare mari (de el cumpărate)” și când e remarcat de unul dintre profesori datorită aspectului ce-l determină pe acesta să exclame: „Văd că avem și un pustnic printre noi!”, dar și sarcasmul cazon (în Tragerile de iarnă, Soldat neinstruit), dezamăgirile sau eșecurile amoroase (de la grădiniță, până în prezent), nedreptele morți (nu doar vegetale), surprinzătoarele mostre de metafizic (nu doar umane). Pe de altă parte, abila mânuire a suspansului până la pilda pe care poetul o oferă, pavlovian, de fiecare dată creează o tensiune lirică aproape devoratoare, căci fiecare text are, dincolo de clasicele teme dominante, o pastilă despre reciprocitatea morală a vieții, despre felurile variate în care viața ne restituie, cu dobândă, atât propriile greșeli („În parcul de peste drum se organizează / festivalul Untold (…) / Ochi pentru ochi, / Dinte pentru dinte”), cât și actele de solidaritate sau altruism („Pe vremea când era profesor / de matematică la universitate, / vecinul de la patru, mi-a dat o notă de 10, / fără să merit. Nu se gândea / că aș putea să mă revanșez vreodată. / Ca în parabola cu șoarecele și leul. // Și uite că s-a întâmplat. Venea femeia / dis-de-dimineață sau noaptea-târziu / să mă anunțe: «Iară suntem pe jos!» / În plin Covid, mergeam să-l ridic / și să-l așez în pat”. Poate mai puțin șansa de a remedia ezitările: „Păcat! / Ar fi putut fi iubirea vieții mele”, „Ar fi trebuit să o iau acasă, dar n-am făcut-o”, dar, cu siguranță, cel puțin uneori, șansa de a trăi experiențe compensatorii: „Cea mai mare bucurie pentru mine, / în vacanțele de la Sinaia / erau diminețile de duminică, în care îmbrăcam / costumul gri-bleumarin, îmi puneam / cravata roșie cu modele, / prinsă cu elastic în jurul gâtului / și îl însoțeam pe bunicul la o terasă. // Bunicul comanda o bere și două pahare înalte. (…) Peste ani, când Adrian a venit / în concediu din Anglia, / ne-am dus la terasă la Chios, / să mâncăm o ciorbă de burtă / și să bem o bere, «ca bărbații» // Cu tata nu am avut parte de astfel de momente. Poate că o să avem ocazia să ciocnim un pahar, ca bărbații, / într-o altă viață”.
O emoție copleșitor de vie declanșează însă, mai mult decât orice, instantaneele, diapozitivele în care figura paternă e centrală. Căci, deși, din păcate, tatăl e viu doar în episoadele retrospective sau în compensatoriul, atotconciliantul spațiu oniric, amprenta lui e copleșitor de prezentă. Fără îndoială, titlul poate fi înțeles, la finalul lecturii volumului, ca o sublimă formă de recunoaștere a celei mai importante moșteniri transmise de tatăl – profesor de geometrie o viață întreagă –, dar și de admirație postumă, dar nu tardivă. Evident, prin „reducere la absurd”.
