Când ești fericit, lovește primul
Tatiana Țîbuleac
Publicat în septembrie 2025, la Editura Cartier și lansat în cadrul unui eveniment prilejuit și găzduit de Salonul de Carte Bookfest Chișinău, romanul Când ești fericit, lovește primul reconfirmă, încă de la primele pagini, calitatea scriiturii Tatianei Țîbuleac. La 12 ani de la debutul în volum cu Fabule moderne, autoarea, născută dincolo de Prut, propune un nou roman care păstrează stilul inconfundabil, apreciat încă de la Vara în care mama a avut ochii verzi, pentru care i-au fost acordate Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei „Observator cultural”, Premiul „Observator Lyceum” și Premiul European „Cazino de Santiago”. Tradus în zece limbi, romanul Grădina de sticlă a obținut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și Premiul literar din Europa Centrală „Angelus”.
Poate mai mult decât în anterioarele volume suntem în fața unor transfigurări literare ale componentei autobiografice, într-o manieră care trădează reportera, editoarea, prezentatoarea de știri plecată de la PRO TV Chișinău la Paris, unde lucrează tot în domeniul audiovizualului. De altfel, în momentul lansării cărții, autoarea dezvăluia nu doar mobilul care a declanșat scrierea romanului, ci și etapele ulterioare care au schimbat, treptat, fața romanului, perspectiva, personajele: „Această carte a început de la un detaliu foarte personal, de la o discuție cu tatăl meu. Ne-am trezit așa, la un moment dat, vorbind despre fericire. Mi-am dat seama că pentru tata, pentru generația lui, fericirea însemna altceva decât credeam noi, generația mea, că înseamnă fericirea. Tot vorbind despre fericirea unuia și altuia, mi-am dat seama că totuși există un fir care ne leagă, aceste două generații, sacrificate aș spune eu, pentru că și intelectualii de atunci au suferit și primul val de migranți a suferit”. Inclusiv titlul, intrigant, ambiguu, primește o cheie de interpretare în mărturia ce caracterizează, printr-o trăsătură marcantă, est-europenii: „Mi-am dat seama că avem această frică (…). Că atunci când ești fericit, știi că ți se va întâmpla ceva rău”.
O voce feminină ce nu rămâne o individualitate, ci o figură-metonimie a unor generații marcate de instabilitate identitară, de tranziții și migrație este Mila, despre care autoarea spunea că e „de vârsta mea, cu aceleași probleme, cu aceleași frustrări, un pic mai extremistă cu anumite chestii”. Sinceritatea frustă și durerea tulburătoare transpar de la primele afirmații ale personajului-narator care își începe confesiunea-odisee într-un moment critic al existenței sale, în care dominantă e furia provocată de inutilitatea unei perioade de șase luni de abstinență alcoolică. Și chiar dacă e un incipit ce amintește de stările și atitudinea proaspătului absolvent din Vara în care mama a avut ochii verzi, Mila nu e un nou Alexis feminin, în ciuda unor similitudini evidente: familia monoparentală, numeroasele disfuncționalități din plan social, familial, frustrările și actele extreme. Poate doar stilul, acea senzație de permanent râsu-plânsul, acele enunțuri eliptice care alternează cu fraze încărcate de o sevă aparte, când dulce-amăruie, când acid-sărată, dar emoționante până la lacrimi, trădează autoarea comună.
Recursul la memorie, ca într-un necesar act de vindecare, de împăcare cu sinele traumatizat, devine o recluziune salvatoare, o revalorizare a unui trecut pe care și ea, și terapeutul îl consideră știrb, imperfect, cauză a adicției care o controla. Pe fondul degradării fizice și mentale, cu un diagnostic care justifica episoadele amnezice recente și care anunța accentuarea acestora în scurt timp, Mila rememorează momente ale existenței sale în stilul eliptic, atât de caracteristic autoarei. Ca în anterioarele romane, cititorul înțelege că nu acronia e marea provocare la care e supus, ci impresia de secvențe-carusel care introduc brusc un personaj total nou, fără biografie, care trimit la o situație încă extrem de vagă, anterioară sau viitoare.
Un personaj central cu adicții și comportamente extreme, care pare să fi scăpat de tot de sub control o existență programată meticulos întâi de tată, apoi de ea însăși, ca tânără absolventă de Litere care decide să părăsească sistemul de învățământ universitar în care se angajase, e Mila. Cu un destin similar celor care au încercat să-și găsească fericirea și confirmarea valorii în Franța, femeia ajunsă la cincizeci de ani deapănă, într-un proces anamnezic esențial, firul lung și încâlcit al existenței sale.
O copilărie relativ feerică, petrecută, o scurtă perioadă, alături de o mamă al cărei bocet constant trăda sacrificarea inutilă a talentelor, a pasiunilor personale pe altarul vieții de soție și mamă, se încheie brusc. Urmează o etapă în care trăiește dorul sfâșietor de mamă, alături de un tată care încearcă să suplinească absențele sale din trecut și absența actuală a figurii materne, dar care se dovedește inconstant, lipsit/apăsat de o responsabilitate paternă. E o copilărie care pare să fi brăzdat adânc, ireparabil, sufletul fetei. Dar ceea ce se decantează e frumusețea rememorării, ineditul acestor momente care vin din felul în care, cu toată conștientizarea acestor impardonabile carențe ale părinților, ceea ce ajunge să strălucească, să lumineze textul e iubirea. E aproape translucidă iubirea reciprocă, nemărturisită, dar demascată de gesturi, fapte, experiențe comune care capătă sens și semnificație total diferită, la vârsta maturității, a rememorării. Astfel, un portret patern pe care furia, frustrarea îl pictaseră în linii dure – tatăl absent, aruncând responsabilitatea pe umerii unei vecine doctorițe, tatăl prioritizând cărțile, scrierile personale sau serviciul, tatăl care o adusese pe Nina în casă, după moartea mamei, tatăl opunându-se dorinței ei de a căuta o Arcadia în Occident – se metamorfozează, treptat, într-un recviem laudatio, căci toate își găsesc, tacit, explicația. Cu o sensibilitate deosebită e conturat portretul Ninei, femeia care alege să îi slujească pe cei doi, fără a se bucura de respectul și atenția bărbatului care a sperat, o viață, să îi devină soț, iubit, prieten. Trudind de dimineața până seara, acceptând o soartă total diferită de ce i se promisese, Nina reușește, prin simplitatea și bunul simț care o defineau, să compenseze strălucit, nesperat, absența figurii materne. Deosebit de emoționantă e scena în care, discret, așa cum trăise o viață întreagă, îi oferă Milei, cu aceeași speranță pe care le adusese cu ea, modestele ei bijuterii și lenjeria elegantă pe care nu avusese unde și pentru cine să le poarte.
Nici adolescența furtunoasă nu e lipsită de tușe dure. O firească prietenie cu Malik, fiul doctoriței care o îngrijea, în lipsa tatălui, se transformă, întâi neașteptat, apoi dramatic, într-o experiență care-i va marca întregul parcurs existențial, căci tânăra care se va muta în apartamentul de deasupra celui în care locuia Mila îi va debalansa, emoțional și profesional, pe amândoi. Ciudata prietenie a celor trei, ba edulcorată, ba necosmetizată va cunoaște un traseu sinuos, căci iubirea va schimba total dinamica celor trei relații ce vor rezulta. Fiecare va fi, rând pe rând, trădător sau trădat, sigur sau nesigur pe sentimentele celuilalt/celeilalte, prinț sau cerșetor la poarta celorlalți sau la porțile altora. De altfel, zugrăvirea detaliată a episoadelor de agonie și extaz schimbă total perspectiva asupra motivației deciziei migrării Milei în Franța și explică pregătirile, cumpărăturile ridicole de dinaintea plecării: cei doi erau deja acolo, o așteptau.
Cu excepția primului an în care, spre satisfacția tatălui, a avut un serviciu pe măsura pregătirii, tinerețea petrecută în Franța nu are nimic în comun cu visul parizian al ei și al tuturor celor convinși de existența incontestabilă a cornului abundenței în orice spațiu diferit de cel natal. O lume de badante, de menajere sau de traficanți se conturează în roman, nu mult diferită de ceea ce numeroase titluri actuale au ales să prezinte. Fima, Lenuța, Aniuța sunt diverse prototipuri de dezrădăcinate care caută iluzoria fericire în casa unora precum Haim, Anatol, Antoine sau în subsolurile mizere. Nici Malik sau prietena din copilărie nu răzbesc, ba chiar ajung la nivelul maxim de degradare umană, plătind un tribut cumplit unei scurte perioade în care abundența obținută prin diverse ilegalități le definise existența.
Alternând un prezent sumbru parizian, cu un trecut petrecut jumătate în Moldova ex-sovietică, jumătate într-un Paris al tuturor posibilităților, Mila va înțelege, odată cu cititorul, că viața nu e decât o sumă de contraste, de gesturi de frondă inutile și, din păcate, câteodată dezamăgitoare, de prea devremeuri sau prea târziuri. În plus, fiecare nouă relație dezvăluită, fiecare amintire în care dominantă e una dintre figurile semnificative din copilăria și tinerețea ei pare să schimbe centrul de greutate al romanului și să sublimeze o nouă temă. Chiar dacă impresia care persistă cel mai mult e de roman al degradării umane, al maculării, al ratării, căci fiecare palier existențial, fiecare vârstă e inundată sau mustește de eșecuri, suferință, traume, cartea reușește să dea, la o lectură atentă, certitudinea de roman-crisalidă.
De altfel, liniile directoare ale cărții sunt fixate prin fundamentalele îndemnuri, pe alocuri aforistice, scrise de tată și presărate, aparent nejustificat, pe ultimele pagini ale cărții. Acestea nu fac decât să întărească ideea ce nu are cum să nu încolțească treptat, că trama și drama sunt doar pretextul unui act recuperator, eliberator: „Acasă e aici (…) e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă. Între pereții aceștia roșii, care mă sufocă, viața mea se desface în trei, ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt (…) încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere (…), doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei”.
