Octombrie
Luni
Ieși grăbită pe poarta liceului. Agitația din sala de clasă o făcu să coboare rapid treptele lucioase ale școlii unde învăța de un an. O fascina strălucirea aceea care dădea senzația că sunt, cumva, sticloase, unele mate, altele cu o transparență stranie. Știrbite, ca o dantură de lapte, treptele își reduseseră simțitor dimensiunea, de la pașii zecilor de generații. Alterna micile sărituri ștrengărești cu unduiri ale tălpilor tenișilor maro. Atent coordonate, unduirile ritmice îi permiteau o fluidă alunecare pe cele opt-nouă trepte ale fiecărui rând de scări. Mirosul de clădire veche, care o deranjase atât de mult la început, era împrospătat, în dreptul fiecărui geam înalt, dintre etaje.
Aflase, întâmplător, că fiecare era deschis, cu o punctualitate de metronom, de femeile de serviciu de pe fiecare palier, în ora de dinainte de pauza mare. Descoperise această activitate pe care nimeni nu o bănuia atât de organizată într-o oră în care profesorul de geografie lipsi. Se hotărî atunci să cutreiere școala, ca să scape de disconfortul pe care i-l dădea, inclusiv când era acasă, ideea că învăța într-un spațiu necunoscut. Realiză atunci, intrând, pe rând, pe fiecare coridor, prin fiecare cotlon ce părea o anticameră, că spațiul acela labirintic nu era de îmblânzit.
– Să nu uiți de lucrarea la franceză! Vezi că Turcu încă ne ține minte, după treaba de anul trecut! N-o să ne scape din ochi!
Ridică privirea spre sala de clasă, aflată la ultimul etaj al impresionantei clădiri. Ionela, urcată, cel mai probabil, pe scaunul ei, își flutura brațele, de parcă ceva, orice, ar fi putut s-o facă să-i confunde vocea sau să privească în altă direcție.
– Nu, nu! Cum naiba să uit, că doar era să rămân corigentă…
„Și nu din cauză că n-aș fi învățat, sper că-ți amintești și asta…”, rosti printre dinți.
O trecu rapid un fior când își aminti momentul în care, în urmă cu un an, chiar la prima evaluare scrisă, îi dăduse Ionelei lucrarea ei, să o pună la marginea băncii, așa cum le ceru madame Turcu, la expirarea timpului de lucru. Numai că lucrarea ei întârzie să ajungă peste lucrarea Cristinei, colega de la margine. Ionela nu învățase prea mult și încerca să copieze câteva dintre formele de plural ale substantivelor care-i dăduseră bătăi de cap. Inevitabil, cele câteva secunde în care profa de franceză străbătu clasa, ridicând, dictatorial, ba din stânga, ba din dreapta, cele trei lucrări așezate cuminți pe fiecare colț de bancă nu fuseseră suficiente. Cele două lucrări, a ei și a Ionelei, rămăseseră neridicate de pe bancă, dar evaluate. Câte un doi fiecăreia. Și seria evenimentelor nefericite a continuat.
Pășind pe pietrișul alb din curtea școlii, se ancoră brusc la lumea de acasă, de fapt, de la acest nou „acasă”. De anul trecut, locuia, în timpul școlii, la bunica din partea tatălui. Cum nu era „petacocică”, așa cum îi spunea Mamaia, în orașul natal și cum naveta ar fi fost imposibilă, în condițiile în care orele începeau zilnic la 7 și se încheiau, în cinci zile din șase, la ora 15, noul ei domiciliu devenise casa plină de amintirile copilăriei. Se îngrășase considerabil în anul în care trei mese deveniseră obligatorii, pe lângă sandvișul ce avea, fără exagerare, dimensiunea mapei de școală. În gimnaziu, abia reușise să se apropie de 40 de kilograme. În anul ce trecuse, atinsese un trist record: 54 de kilograme. Dar măcar să fi rămas asta singura problemă!
„Ajung, mănânc, văd dacă îl pot convinge să mănânce și el ceva, apoi tema la mate, lecția la fizică și interogativele la franceză.”
Un zâmbet firav îi apăru în colțul gurii. De când se întorsese bunica din spital, externată înainte de vindecare, la cerere, scăpase de lăturile pentru porci, de grija găinilor și de cartofii pe care ura să-i scoată din pământ, căci mereu îi nimerea cu sapa, înjumătățindu-i, ciopârțindu-i. Nu o catastrofă, ci un incident din timpul unei activități absolut banale – zugrăvirea bucătărioarei de vară – o lăsase pe Mamaia fără un ochi. Câțiva picuri din varul stins insuficient, căci mereu era pe grabă, îi căzură în ochiul stâng și, tot din grabă, rămăseseră acolo ceva vreme. Nu multă, dar suficientă pentru a o face, așa cum direct, necruțător îi spusese doctorul: „Oarbă de un ochi, pentru totdeauna!”
În viteză, aruncă o privire în vitrina Consignației deschise în primăvară. Blugi, bijuterii, vase, flori de plastic, săpunuri, casete muzicale aglomeraseră spațiul pe nesimțite. Nu cumpărase nimic de acolo, dar o fascina semiobscuritatea aia a casei săsești, devenite spațiu comercial, printr-o simplă spargere a peretelui camerei de la stradă. Vânzătoarea o cunoștea. Fusese colegă de liceu cu tatăl ei și, după cum se lăuda acesta, în momentele de beție, i-ar fi putut fi mamă.
„Și mama! Să o sun pe centralista de la Transilvania, să văd dacă a reușit să ia legătura cu ea, la spital!” O externare cât mai rapidă și un concediu medical ar fi redus simțitor veghea la căpătâiul tatălui, de care se ocupau, după problema renală a mamei, doar ea și bunica.
Traversă, în diagonală, strada principală și se strecură printre bătrânii opriți în fața magazinului alimentar. Unul o recunoscu și o întrebă, rostindu-i numele, ce mai face. Cel mai probabil o știa de când își însoțea bunicul la cizmăria unde lucrase până la pensie. Îi răspunse scurt și coti spre parc.
I se părea mai rapid pe acolo și, în plus, colțul acela de verdeață îi dădea o stare de bine extraordinară, de care chiar avea nevoie. Căci tata nu mai mânca aproape nimic de patru zile. Și în mintea ei, lucrul ăsta nu avea logică.
Își amintea perfect ultima discuție cu unul dintre cei doi medici care îi scoseseră tumora, mai precis, cu cel mai în vârstă. Și poate nu ar fi reținut cuvânt cu cuvânt tot ce le spusese atunci, dacă nu ar fi fost atât de mare contrastul dintre cuvintele acestuia și ale celui mai tânăr. De fapt, contrastul dintre speranță și deznădejde. Speranțe nesfârșite sădise în ele medicul zâmbitor, relaxat, încrezător, impecabil îmbrăcat și pieptănat, care părea să-și cunoască valoarea și să nu ascundă deloc asta. Și l-ar fi lăsat pe tată internat, căci „Îl fac eu bine, doamnă!” părea o promisiune pe care nimic nu ar fi putut să o anuleze, să o stingă. Dar n-a fost așa. Căci deznădejdea s-a instalat rapid când viitorul a fost conturat, în câteva cuvinte, de celălalt medic, aflat în pragul pensionării: „Duceți-l acasă, doamnă! Mai poate trăi trei zile sau trei săptămâni sau trei luni…”. Și și-ar fi dorit atât de mult să creadă că acel bătrân se înșală, că vârsta înaintată poate fi o explicație pentru previziunea pe care o credea greșită. Pe care o dorea greșită. Numai că medicul acela albit, cel mai probabil, nu doar de vreme, ci și de situații la care nici nu voia să se gândească, mai rosti, din păcate, câteva cuvinte de care își va aminti toată viața: „Luați-l! Nu vreau să-l mai țin aici degeaba și să-mi mai fac alte păcate…”
Și totuși, trecuseră mai mult de trei zile, mai mult de trei săptămâni de la acel 23 august pe care se temea să și-l reamintească. De fapt, să și le amintească. Cel din 1981 și cel de acum.
Dar nu trecuseră trei luni, deci, măcar pentru încă zece săptămâni, acceptând perioada ca pe o convenție ce nu putea fi încălcată, ca pe un pariu cu timpul pe care nici moartea nu-l putea încălca, putea sta liniștită.
Deschise poarta grea, metalică. Privirea i se opri asupra ochiului de geam care se zărea printre frunzele viei deja ruginii, printre ciorchinii roz-liliachii. O lumină ciudată pentru miezul zilei o făcu să grăbească pasul spre cele patru trepte, pe care le sări din două mișcări. Încremeni când înțelese, privind prin ochiul central al ușii, acoperit cu perdeaua croșetată de Mamaia, că lumina aceea ciudată era de la o lumânare topită deja pe jumătate, așezată strâmb, într-un pahar de sticlă.
„Tată!”, țipă scurt.
Năvăli în cameră, aruncă mapa de școală pe mașina de cusut a bunicii, aflată la capătul patului în care tatăl stătea imobil, de fix patru săptămâni. Ocoli masa pe care, nu știa de ce, Mamaia insistase s-o lase lipită de pat. Poate ca un paravan, pentru a nu-și vedea fiul neputincios în fiecare moment, poate ca să-l ferească de privirile iscoditoare ale vecinelor ce veneau să împrumute câte ceva și care se interesau, inevitabil, cum mai e Nelu.
Se așeză în genunchi, lângă pat, cu ochii fixați pe buzele tatălui, așteptând, înfrigurată, un suflu cât de mic. Și el sosi. Mâna care strângea deja degetele străvezii, firave ale tatălui simți un puls slab.
Porni, ca o avalanșă, prin cele două camere în care bănuia că ar fi bunica. Nici în baie nu dădu de ea. Era sigură că trebuia să fie în casă. Reveni, nedumerită, în camera în care tatăl își deschise încet ochii. În curte, sârmele se umpluseră cu haine, iar silueta scundă a bunicii, înghițită de halatul albastru și șorțul improvizat dintr-un celofan imens, eterna vestimentație din ziua în care spăla rufe cu mâna, se deplasa rapid, fantomatic, prin labirintul apărut aproape instantaneu în curte.
Se așeză la masă, își scoase caietul de franceză și începu să repete interogațiile. Luă o foaie pe care începu să rescrie exemplele din clasă. Un sunet straniu o făcu să-și îndrepte privirea spre tată. Se gândi că ar trebui să încerce să îi dea să mănânce. Poate azi…
Pe sobă, în oala cu flori albastre, era supa călduță, pregătită, se pare, de bunică. Puse un polonic cu supă în castronul de metal, luă o linguriță și se îndreptă spre pat. Secunde în șir, cu farfuria într-o mână și cu lingurița în cealaltă, privi ochiul stâng al tatălui, în care zări o lacrimă. Nu cobora, ci stătea la colțul ochiului, mare, transparentă. Și parcă privirea goală de tot a tatălui părea acum vie, parcă ochiul acela străin redeveni familiar. Un fior o traversă când un horcăit scurt, urmat de un spasm, păru că ridică brusc pieptul tatălui.
Supa deveni instantaneu inutilă. Cele zece săptămâni în care crezuse, brusc se stinseseră, ca flacăra de la mucul lumânării care îi ardea degetele, o oră mai târziu.
(Fragment din romanul „E timp”,
în curs de redactare)
In memoriam Ioan Coman
(16.12.1945 – 1.10.1990)
