Carmen Ardelean, Congruențe și sinestezii

Ce văd păsările, Iulia Gherasim

Considerată de Marius Chivu, deloc neîndreptățit sau hazardat, „revelația anului”, Iulia Gherasim reușește, prin volumul de proză scurtă Ce văd păsările, ce marchează debutul său editorial, să se remarce printr-o scriitură ce evidențiază toate datele necesare unui mare prozator. O sinteză a acestora e realizată, pe coperta a patra a volumului apărut în februarie 2024, la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză”, de Bogdan-Alexandru Stănescu și Marius Chivu: construcția personajelor, finalurile deschise, viziunea ironică și amară, realismul feminin de familie, stilul de viață, provocările și anxietățile femeii din clasa de mijloc, arta dialogului și a frazării, atenția la detalii, inteligența și umorul. Nu e de neglijat nici interviul realizat de Diana Joicaliuc, pentru „Revista Literară Radio”, în care autoarea conturează parcursul său artistic, portretul prozatorului la tinerețe, culisele laboratorului de creație, dezideratele, planurile literare, cu o delicatețe și cu un tact ce denotă maturitate, profunzime și profesionalism.

Ce ar mai fi de spus, în afara faptului că au fost importante, în devenirea sa artistică, participarea la cursul de creative writing susținut de Florin Iaru și Marius Chivu și la programul de mentorat „Prima carte”, organizat de Fundația „Friends for Friends” sau că unele dintre povestirile cuprinse în volum au fost publicate anterior în antologia Kiwi și în revistele Iocan și Timpul? Că e o carte care se citește pe nerăsuflate? Că emoțiile, neliniștile existențiale ale personajelor devin, cu fiecare pagină, ale cititorului, grație forței scriiturii de a transgresa lumea ficțională? Că e imposibil să prioritizezi sau să enumeri tot ce ți-a provocat deopotrivă plăcere și admirație, ce te-a incitat și ce ți-a trezit reverii adânci?

Poate ar mai fi de spus că volumul cuprinde 14 proze scurte, ce mi-au amintit de filmele de scurt metraj, în care nu-și au locul nici diluții, nici divagații, în care precizia camerei, eficiența narativă, rigurozitatea în alegerea cadrelor, puterea de sinteză și mizarea inspirată pe forța suspansului și pe dozarea luminilor și a umbrelor, toate dovezi ale măiestriei artistice, au un impact incredibil, tulburător. Sau că e un volum pe care l-aș putea asemăna cu o ascensiune montană, căci de la tabăra de la bază, povestirea „Recidiviști”, până la povestirea „Cel mai sus” (pe care aș fi plasat-o, ca editor, la finalul volumului), cu o tabără intermediară la „Ce văd păsările”, șerpașul Iulia Gherasim ne conduce prin etajul de foioase al copilăriei, prin intemperiile adolescenței și ale tinereții, prin etajul coniferelor maturității, dar și prin etajul alpin al alterității. Și nu în mod întâmplător am menționat aceste trei titluri, căci primele două sunt, ca să folosesc o analogie cu artele poetice, adevărate ars narrandi, iar cea de-a treia e o narațiune cu rol de „Va urma”, căci autoarea îmbracă aici o haină nouă, lipsită de faldurile feminine, ale subiectivității și ale autoreferențialității. Aș spune chiar că textul care deschide volumul e unul matrice, căci travaliul scriitoricesc, marcat nefast de lupta cu inerția, cu viața sentimentală sau profesională, e contorizat, contabilizat. Maniera în care autoarea reușește să alterneze, cu fiecare zi evocată, încrederea în victorie (finalizarea unei povestiri despre un pușcăriaș care evadează pentru a merge la mormântul fiului) transformă cititorul într-un ardent suporter care urmărește, cu înfrigurare, fazele tensionate, speră la crearea unui context salvator, nu se demoralizează când se aglomerează propriul careu cu sarcini de serviciu, obligații familiale, rutine implacabile.

Cel de-al doilea text matrice e Ce văd păsările, care are aerul unui epitaf și sonoritatea unei litanii, a unui bocet la propriul mormânt. În mod surprinzător, e un text-manifest, despre „ce-ar fi fost dacă aș fi fost „pasăre migratoare” / dacă n-aș fi fost ce sunt”, brăzdat, sugestiv pentru semnificația titlului povestirii/al volumului și pentru strategia narativă, cu enunțuri ce prind, în comparații sau metafore, ca într-o plasă cu ochiuri mici, denumiri populare sau științifice ale unor specii de păsări (drepnea, erete, flamingo, condor, columbidae, pelicanidae, strigiformes), detalii semnificative privind caracteristicile și comportamentul acestora, integrate perfect în parcursul existențial al personajului-narator. Și îndrăznesc să spun că e sugestiv și pentru strategia narativă, căci felul în care se articulează povestirile din volum e similar felului în care păsările văd lumea înconjurătoare: în mai multe nuanțe decât omul, cu câmp vizual mult mai larg (la unele chiar de 300 de grade), dar și cu conturarea aparent problematică a realității din două imagini distincte, percepute simultan de ochiul stâng și de cel drept. Povestirile impun astfel necesare congruențe, realizate de o retină ce devine un creuzet al unor imagini aparent fără legătură, al unor realități aparent scindate pentru un cititor inocent, care rămâne pe granița subțire a câmpului vizual mort.

În povestirea ce deschide volumul, recidiva și evadarea sunt cele care unesc, aproape imperceptibil, destinul deținutului și al personajului-narator. O evadare senzațională, ce are toate datele pentru a fi un subiect incitant de povestire devine laitmotivul textului, căci detaliile jurnalistice sau supozițiile care întregesc nucleul evenimentului răsar, sporadic, din/în firul narativ care urmărește sisifica încercare de evadare a naratoarei din universul cotidian, pentru a finaliza textul. Deși dorința de a recidiva ca scriitor e constantă, naratoarea nu reușește decât o amarnică recidivă profesională: eșecul repetat în sarcinile ba redundante, ba în continuă (mai mult sau mai puțin justificată) schimbare. La fel de sugestive sunt și celelalte titluri, oferind o cheie de lectură și un indiciu al elementului ce confirmă congruența firelor narative sau ale personajelor aparent incompatibile. În plus, e de remarcat (aproape) perfecta alternare a povestirilor ce abordează catacombele relației părinți/adulți-copii – pe care le-aș plasa pe etajul foioaselor – cu povestirile care surprind sinuozitățile relației de cuplu, în care un detaliu sau întregul background evidențiază disfuncționalitățile inerente – specifice etajului superior, al coniferelor. Doar Viață normală intersectează cele două lumi, într-un text cu accente dramatice, despre încercarea de adaptare, despre compromisuri și inutilitatea acestora, în relațiile marcate de reverberații ale căsniciilor eșuate și ale relațiilor parentale neconforme. Aș asocia acest text cu regnul lichenilor care parazitează, al mușchilor aflați într-o conviețuire forțat simbiotică.

De altfel, nicio povestire nu ilustrează relații funcționale, căci normalitatea nu se dovedește a fi deloc ofertantă. Părinți absenți sau insensibili, drame minore sau majore din mediul familial sau școlar se conturează în O limbă comună, Nimic despre Patricia, Winnetou, Cea mai norocoasă fată, Cel mai sus, Deschide ochii, Minciuni mici. Divorțurile, separările involuntare sau neînțelegerile devin loc comun în viața copiilor care trăiesc intens sosirile intempestive, împovărătoare sau inconfortabile ale tatălui sau prezențele, intervențiile prea intruzive. În O limbă comună, adolescenta care urmează să participe la o preselecție pentru un rol într-o piesă de teatru în limba engleză e terorizată de apariția fulgurantă a tatălui care pare să fie consecvent doar în a o face să se simtă inferioară. Obligată să participe la un joc de cărți ale cărui reguli nu îi sunt cunoscute și a cărui desfășurare e similară codului Morse la care fratele excelează, tânăra își învinge tatăl, uimindu-l. O discuție de la egal la egal, a învingătorului învins și a perdantului câștigător, luminează noi fețe ale personajelor și ale relației lor. Un tată deja învins de soartă e cel din Winnetou: rămas fără serviciu, cu un fiu dispărut și implicat în afaceri necurate, personajul încearcă să îi ofere fetei un cadou neobișnuit. Reacția acesteia, brutal de sinceră, de neașteptată, îi permite tatălui să se elibereze de tensiunile acumulate. Sensibilități și remușcări, suferințe mărturisite și mute se reunesc într-un text ce poate fi un excelent subiect de film. Despre diluarea relațiilor paterne sunt povestirile Cea mai norocoasă fată și Cel mai sus, chiar dacă perspectiva este antagonică. Dacă în prima dintre ele e vizibilă dureroasa nevoie a fetei de a trăi, alături de tatăl pe care îl împarte cu o soră vitregă, câteva clipe de pseudorelație tată-fiică, la o partidă de pescuit finalizată neașteptat, în cea de-a doua povestire, contrapunctic, se conturează traumele unui tată plecat peste hotare și a cărui însingurare e augmentată nu doar de refuzul, treptat, al familiei de a comunica, ci și de sarcinile de serviciu, de la abator.

Neîmpliniri, așteptări neconfirmate, incompatibilități, opacități și dezamăgiri în relațiile de cuplu conturează personajele din Ordinea lucrurilor, Interviul, Monolit, Relații internaționale. Cu final total neașteptat, surprinzând atât prin neobișnuitul reacțiilor, cât și prin intempestivele turnuri ale evenimentelor, povestirile cu tentă romantică schițează portretele unor tipologii extrem de variate de bărbați. Construită polifonic, mustind de sinestezii și analogii mai mult sau mai puțin vizibile, Ordinea lucrurilor e un text ce denotă profunda înțelegere a intersecțiilor voluntare sau aleatorii ale destinelor, indiferent de specia din care fac parte. Superioară relației om-om, relația om-caracatiță, aparent conexă firului central, secondează contrapunctic povestea relației naratoarei cu Andrei și pe cea a cuplului complet antagonic, întâlnit pe ofertanta plajă grecească.

Remarcabil prin osatura solidă, prin ineditul construcției personajelor și prin nucleele narative ce sporesc exponențial suspansul, dramatismul situațiilor, volumul Ce văd păsările anunță un traseu artistic de excepție.