Repetiție pentru o lume mai bună
Mihai Radu
Publicat în 2022 și nominalizat la Premiile revistei „Observator cultural” în 2023, romanul Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu, s-a bucurat de o reeditare în 2024 și de o dramatizare realizată de autor și de Ionuț Suciu, pusă în scenă de cunoscutul regizor Radu Afrim. Asemenea romanului Extraconjugal, cartea pare să propună o tragicomică ilustrare a două citate cu greutate, dintr-unul dintre romanele lui Richard Ford: „Una dintre primele noastre provocări este să ne cunoaștem părinții cu totul” și „Nimeni nu poate să piardă un părinte și să-și trăiască viața fără să aștepte ca părintele rămas în viață să moară dintr-odată sau să înceapă să moară”.
Cu un debut ex abrupto, ce anunță intriga pe care naratorul o întinde, ca nadă, cititorului fascinat de senzațional, de situații-limită ce schimbă dramatic destinul unui personaj, romanul reușește să surprindă și, mai apoi, să fascineze un alt tip de cititor: cel care nu caută evenimentul, ci, mai degrabă, conștiința din spatele lui.
Prin stilul mozaical de construcție a personajului și a realității, prin subtila relație stabilită între personaje și spațiile pe care le populează, prin alternarea rolurilor, a ipostazelor în care sunt surprinse personajele – copilul care devine tată, tatăl care regresează la stadiul de copil –, prin lejera baleiere între planuri existențiale diferite ale personajelor, romanul capătă o identitate ușor recognoscibilă și în celelalte opere ale autorului.
Departe de a fi doar un roman despre diversitatea și complexitatea palierelor existențiale ale intelectualului postmodern, Repetiție pentru o lume mai bună e o pledoarie pentru evadarea care nu e consecința unei neasumări a eșecului, ci e, mai degrabă, o formă originală de lepădare de conveniențe, de compromisuri, de disfuncționalitățile vieții de adult. În aparență simple reacții imature, infantile, numeroasele evadări ale personajului sunt acte de eroism tot mai rare astăzi, în vremuri în care fuga după stabilitate, după locuri comode, calde, fie în viața personală, fie în cea profesională, e un suprem deziderat, însă unul care presupune o dureroasă abdicare de la demnitate.
Cele 16 capitole ale romanului au în centru un personaj-narator, Paul Negrescu, care începe, chiar din primele pagini, o interesantă disecție a trecutului și a prezentului personal, un fel de operație pe cord deschis, în care e și chirurg, și pacient. Fără anestezii și menajamente, personajul-narator se poziționează, din start, în scaunul incomod al condamnatului la dizgrație. În momentul în care e sunat (pentru a doua oară) să se prezinte să-și ia tatăl de la azilul care urma să se închidă, din cauze cât se poate de actuale – vânzarea clădirii în care azilul funcționa –, acesta reacționează total atipic. Tonul sarcastic, replicile mai degrabă umoristice decât grave par ale cuiva total detașat de situația problematică: bătrânul tată, de 85 de ani, rămăsese singurul pacient nepreluat de familie. Lor li se adaugă și o concluzie profundă, „ironia întâmplării: azilul murise înaintea bătrânilor din el”, care accentuează impresia cititorului că personajul-narator pare să-și fi extirpat, cu bună știință, organul compasiunii, al respectului, al conștiinței.
Odată cu fiecare capitol, se constată o îndârjită tentativă de autosabotare a profilului moral al personajului. Nici imaginea copilului Paul, nici a soțului, a tatălui, a amantului, a angajatului sau a prietenului Paul nu sunt diferite de cea inițială. Toți sunt niște asumați proscriși, refractari la cutume și complicități consacrate, la detractări și deziceri de sine. De altfel, toate mediile în care ajunge să evolueze protagonistul par niște medii-repetiție pentru o existență care caută armonia, dar nu pe cea născută din renunțări, acceptări, compromisuri. Familia de origine, din care rămăseseră în viață tatăl inconștient și sora plecată din țară, dintr-un motiv șocant, dezvăluit abia în finalul romanului, căsnicia încheiată cu un divorț ce a schimbat total și dinamica relației tată-fiică, relația cu Patricia – o prietenie cu „beneficii” –, cercul restrâns de prieteni sau mediul profesional sunt tot atâtea tentative, toate eșuate, de „lumi mai bune”.
Deși toate par stângace repetiții, salvate de sinceritatea frustă, aproape dureroasă, de registrele care alunecă treptat de la grotesc, sarcasm, ironie, la o sobrietate și o solemnitate cutremurătoare, ele nu sunt altceva decât tot atâtea dovezi ale faptului că, din noi, bisturiul trebuie să extirpe doar tumorile lumii în care trăim, paraziții aciuați în zona profundă a sufletului nostru.
Odată cu fiecare capitol, cel puțin în prima parte a romanului, naratorul pune în lumină, fără avertisment, un nou palier existențial conturat, absolut simetric, printr-un spațiu și un personaj care devin simbolice, reprezentative, matriciale. Surprinzător, prima felie de viață consistent formulată e cea a relației cu Patricia, derulată sincopat în apartamentul elegant al acesteia. Trăiește cu femeia de 55 de ani, rămasă văduvă, o relație clandestină, total lipsită de responsabilități și implicare afectivă, cu limite nerostite, dar pe care fiecare le acceptă. Șochează aici nu doar enunțul sinteză: „Era atâta onestitate în patul ăla, că puteai să o tai cu cuțitul”. Șochează și luciditatea înspăimântătoare cu care abordează relația, momentele de intimitate, așa cum Patricia, la rândul ei, abordase propria căsnicie în care își înșelase soțul, dar nu reușise să pună în practică suprema trădare, părăsirea soțului, din cauza morții subite a acestuia. În mod firesc, se conturează acum un detaliat portret fizic al protagonistului, într-un context perfect în care e sublimată corporalitatea.
Mediul profesional e surprins în timpul unei deplasări pe malul Dunării, prilej de a contura schița biografică a lui Anton Slavic, coleg de serviciu, dar și contrastul dintre esență și aparență în cazul marilor proiecte ecologice. Finul și savurosul portretist pune față în față doi parveniți din două medii: colegul său și primarul localității Gostinu, unde urmau să se realizeze două gigantice statui din plastic. Cameleonismul, servilismul, insistența obositoare, dar și toxicitatea acestora se dezvăluie pe parcursul conturării obsesiilor lumii moderne: dezvoltarea durabilă, culoarea locală obligatoriu de imprimat.
Relația sinuoasă cu fosta soție, Mădălina, apare în scenă tot într-un context tragicomic: partenerul acesteia, nemulțumit de lejeritatea, lipsa de implicare a iubitei în relație, îi sechestrase câinele, iar fosta soție alege, paradoxal, să ceară ajutorul fostului soț, de care divorțase tocmai din cauza lipsei de implicare și de responsabilitate. Cum apartamentul comun devenise indezirabil, după ce fusese un front sângeros, dar și din cauza relațiilor ulterioare ale fostei soții, spațiul ales pentru întâlnirea propusă e Plaza România. Un spațiu al amintirilor familiei e acesta, iar personajul, așteptându-și fosta soție, evocă, de această dată nostalgic, clipe în care fiica Mădălina le era alături, cu inocența specifică vârstei copilăriei. Imaginea Mădălinei, plecată și ea din țară, e evocată fragmentar, dar transpare din toate secvențele un potpuriu de sentimente care îl umanizează și care contrabalansează imaginea anterioară a personajului. Interesant e că și în aceste capitole în care apare imaginea căsniciei de odinioară există nelipsitul personaj-matrice, de această dată sub forma unui cuplu-model, un prototip familial alături de care, din dorința soției, încearcă să devină „mai buni”, ca într-o nouă repetiție anunțată de titlu.
Casa părinților, cumpărată imediat după 1990, din banii strânși pentru o Dacie nouă e un alt spațiu matricial. Considerată de tată ca un adevărat bastion al tuturor făgăduințelor, casa va acumula, treptat, noi semnificații: e spațiul care va înghite singurătatea adâncă a bărbaților rămași singuri, după moartea mamei și plecarea din țară a surorii, spațiul care va fi martor la episoadele de senilitate ce anunță nefericitul diagnostic al tatălui, cel în care Paul spera să-și trăiască viața singur și tihnit, dar în care va fi nevoit să-și aducă tatăl, după închiderea azilului. Finalul romanului, șocant din multiple perspective, dezvăluie noi semnificații, oribile, dar și funeste ale acestui spațiu.
De remarcat, așadar, în roman, interesanta semantică și semiotică a spațialității care intră într-o perfectă congruență cu tipologiile umane, cu poveștile de viață pe care le ascund sau le dezvăluie. Azilul, cu un nume antifrază, „Conacul speranței” nu e nimic altceva decât o imagine in micro a vieții. Barul din cartier, „Mecanică fină” e la fel de plurivalent în semnificații: e spațiul în care se reglează sau se dereglează mecanismele interioare ale personajelor, e spațiul mecanicii sociale, în care nu materia brută, dură a vieții e dumicată, ci amănuntul picant, detaliul semnificativ.
Nici temporalitatea nu trebuie ignorată, mai cu seamă că acțiunea romanului e plasată în ultimele două luni ale anului. Felul fragmentar în care personajul alege să reconstituie trecutul și prezentul pare în perfectă armonie cu felul în care demența îl făcuse pe tată să se raporteze la realitate. Inclusiv cinismul de odinioară al tatălui pare transferat fiului care, sătul de repetiții eșuate, alege să evadeze din nou, la final, cerându-i fostei soții un serviciu neobișnuit contra serviciului ridicol pe care ea i-l ceruse, cu puțin timp înainte.
Un stil frust, o realitate surprinsă în toată nuditatea ei stânjenitoare și fixată prin memorabile aforisme propune romanul jurnalistului de la Cațavencii și realizatorul emisiunii Ce ne enervează. Și poate un răspuns la o eventuală nelămurire a cititorului, cu privire la perspectiva autorului asupra literaturii e oferită de următoarea replică: „– Tamira, eu cred că doar durerea e cu adevărat reală, pentru că niciodată după durere nu ne gândim că a fost o iluzie, o imaginare, cum ne gândim aproape de fiecare dată după ce trec clipele de fericire”.
