Căutând veșnicia
Angela Maxim
O poezie a sincerității absolute, o poezie a cărei marcă înregistrată e autenticitatea scrie Angela Maxim, iar volumul Căutând veșnicia, apărut în noiembrie 2025, la Editura „Caiete Silvane”, nu face decât să o reconfirme. Cu puține excepții, textele păstrează, ca în volumele anterioare, metrul clasic, o dovadă în plus a notei tradiționaliste care se întrevede și în imaginarul poetic.
Oscilând între meditații, elegii și arte poetice, poeta reușește, prin volumul de față, să depășească o etapă a tatonărilor vizibilă în anterioarele volume și să intre într-o etapă a ferventelor cristalizări. Se remarcă, tot mai evident, că nu filonul tradiționalist, trădat de universul rural, de nostalgica privire înspre trecut sau de prezența religiosului, e cel care dă sevă poemelor, ci atracția spre metafizic. Ceea ce frapează și dă valoare volumului e ceea ce aș numi metafizica populară, primară, de care e impregnat volumul Angelei Maxim. Fără a avea pregătire teoretică în domeniul filosofic, poeta prioritizează exact dominantele metafizicii, așa cum transpare chiar din textul de un firesc emoționant, de pe coperta a patra: „Mă frământă mult existența noastră și gândul veșniciei. Și oarecum îmi place acest cuvânt: veșnicie… Pentru că aș vrea să avem posibilitatea de a ne mai întâlni unii cu alții și de a trăi într-o viață și o lume mai bună și veșnică.”
În mod paradoxal, cele mai multe dintre obsesiile tematice, ideile recurente din volum sunt noțiuni teoretizate de Nae Ionescu în cursul său despre metafizică: „moartea și depășirea limitelor umane”, „încercarea de echilibrare a omului în existență”, „existență și ființă”, „relativitatea soluțiilor”, „adevărul, binele și frumosul, ca valori”, „a fi. Feluri de a fi”, „eul ca trăire. Eu ca obiect pentru mine însumi”, „eul în fața felurilor de existență”. Nu există, în mod evident, o preocupare a autoarei pentru filosofie, pentru metafizică, ci suntem, în mod evident, în fața unei poetizări a unei dominante existențiale intens marcate de o metafizică de nivel zero, originară.
Puținele poeme de un tradiționalism clasic amintesc de primele volume ale lui Pillat prin idilizarea trecutului, nostalgia vremurilor de odinioară și decorul rural: „Aici a fost o casă cu flori și cu cerdac / în fața ei fântâna, și lângă ea-copac / Aici era livada, cu pruni aleși, de soi / aici aveau vecinii un grajd cu patru boi / (…) / Și iarba pân` la ceruri și țipătul meu mut / că nu mai pot întoarce cărarea din trecut! / Și nu mai pot cuprinde tot satul lângă piept… / Să-i cer plângând iertare, că n-am putut s-aștept!”. Alteori, poemele par tributare liricii religioase a lui Arghezi, mai cu seamă prin axele principale care le traversează: răzvrătirea, căutarea, ruga, credința. Uneori, Îi cere Divinității „o viață”, căci „(…) două mi-ar ajunge / să port același chip / și-n fine, gol voi curge / prin vânt ori prin nisip”, alteori sprijinul „Doamne, ia-mă Tu de mână / să nu simt c-aș fi pierdut!”, un semn „Doamne, fă-mi un semn pe boltă / ori prin Cosmosul pustiu / că-s sătul de drumul veșnic / și-i târziu, târziu… târziu” sau aripile care sunt un laitmotiv evident al volumului „Și dă-mi, Doamne, aripi de pasăre vie / s-aștept pregătită și-n ziuă, și-n noapte”. Ba pregătită de Marea Trecere, ba nepregătită de zbor, poeta demonstrează nu o inconsecvență amendabilă, ci o atât de omenească pendulare, dată de sentimentele umane contradictorii, în fața morții și a trecerii timpului. De altfel, poemul Viața fixează în serii antonimice metaforice exact natura duală, antitetică a firii umane: „Viața-i prag și viața-i zbor / viața-i nemurire… / Viața-i hău și viața-i nor / viața-i amintire…”.
O singură interogație retorică trădează neliniștea metafizică dominantă în volum: „Oare-am să-nțeleg eu, Doamne, / cine-am fost… de ce-am trăit?”, căreia îi găsește nu un răspuns, ci o interpretare în catrenul care încheie volumul. Se detașează, amintind de formidabilul poem arghezian De Paște, poezia De Luminație. Imagini încărcate de poeticitate, de pictural imortalizează un moment cu profunde conotații religioase, în care amprenta morții și a vieții trezește emoții profunde: lumânarea „sleită-n deal, la cimitir”, lacrima care a „rămas sub cruce”, „nesfârșita nostalgie / de pe pământ spre veșnicie / a celor ce trăiesc și mor…”, momentul surprins – „Că n-a fost niciodată viața / atât de moartă ca și-acum / Doar pâlpâie-ntr-o lumânare / plângând la cruce lâng-o floare / între pământ și-un veșnic drum…”.
Întrebări fundamentale ale creatorului, raportul creator-creație, creator-moarte sau eternitate, definiții ale vieții și ale morții, nevoia definirii de sine, mai cu seamă prin analogii care intră în zona panteismului blagian. Natura, Universul nu sunt simple contexte, decoruri, ci organisme vii, lumină de energia divină, pulsând în ritmul sacrului, fiind infuzată de mister.
O autobiografie poetică se naște cu fiecare poem. Poeta nu crede că va ajunge „un pumn de lut”, ea e apă, e înger, e rază, e vultur, e ploaie, e sunet, e om, nălucă, trupul îi e „jumate suflet”. Venită pe lume toamna, dorindu-și să treacă dincolo în același anotimp, trăgându-și seva din „singurătatea frumoasă”, căci „chiar din leagăn / asemeni unui prunc orfan / cu îngerul singurătății / am mers prin viață an de an…”, poeta mărturisește intensa ardere, permanenta hălăduire printre marile întrebări ale lumii și destinul scriitoricesc pe care-l simte ca pe un autentic zbor spre veșnicie, ca o singulară condiție a nemuririi.
Diferit de celelalte poeme, anunțând o poezie de o cu totul altă factură, o poezie a revoltei colective, a paradoxurilor, cu accente militante, chiar păunesciană, e Captivi: „Captivi… într-o lume deschisă / când Cosmosul râde… departe / zburând înspre el, ne sufocă / ne ține în beznă și-n noapte / (…) / Și-am vrea să sfidăm Universul / gândind altceva că există / dar trec, rând pe rând, generații / captive-ntr-o lume deschisă!”
Cu un titlu ce luminează dinamica interioară și exterioară a poetei, Căutând veșnicia e, sintetic, o carte a veșnicei căutări a veșniciei.
