Caragiale şi Macedonski, un episod

Răsfoind presa literară a primei jumătăţi din veacul trecut am remarcat ceea ce azi am putea numi un proiect de management, atunci o admirabilă iniţiativă. Universul literar, suplimentul cunoscutului cotidian Universul, l-a avut pentru o vreme redactor-şef pe Camil Petrescu. În decembrie 1927, el a început o serie dedicată marilor personalităţi ale României, al cărei prim protagonist a fost Nicolae Titulescu, Ministru de Externe în guvernul Vintilă I.C. Brătianu, între 24 noiembrie 1927 – 3 august 1928. Cu o fotografie pe copertă şi pagini dedicate, cu o coloană semnată cel mai adesea chiar de Camil Petrescu, au fost prezenţi în săptămânalul literar, urmându-i lui Nicolae Titulescu – Delegatul, George Enescu – Maestrul, Gheorghe Ţiţeica – Savantul, cu un articol semnat de Dan Barbilian, Gheorghe Marinescu – Profesorul, Nicolae Iorga – Îndrumătorul, I. Al. Brătescu-Voineşti – Povestitorul, Gogu Constantinescu – Inventatorul, Maria Ventura – Tragediana. Alte nume importante au completat tabloul de onoare, număr de număr: Emil Racoviţă – Preşedintele, Nicolae Paulescu – Doctorul, Constantin Nottara – Decanul, Elvira Popescu – Comediana, Constantin Brâncuşi – Sculptorul, Constantin Prezan – Comandantul şi alţii, proiectul Galeria sufletului românesc parcurgând o splendidă cale a recunoştinţei.

Numărul din 4 martie avea să fie dedicat Elenei Văcărescu – Ambasadoarea. Structura urmează modelul deja consacrat de Camil Petrescu în numerele anterioare. Remarcabil este să afli că Elena Văcărescu a avut onoarea să-şi citească poemele în faţa lui Victor Hugo, ba că l-ar fi şi contrazis.

„Într’o conferinţă inedită (din care numai o parte din faptele relatate aici sunt extrase), d-ra Văcărescu schiţează un portret pitoresc al bătrânului patriarh încununat de lauri. Îl cunoscuse, foarte tânără (prin 1883, Hugo a murit în 1885), datorită lui Hérédia.

– Vous venez du pays de Rosetti, mon enfant?

– C’était mon oncle, répondis-je.

– Rosetti la beau patriot e roumain, et Bratiano que Michelet aimait tant «La Roumanie, je sais, un étendard avec dessus le nom de Rome tout entouré d’étoiles». Printre vagile cunoştinţe româneşti ale lui Hugo figura şi Vlad Ţepeş, pe care-l socotea un simplu boyard şi-l cântase ca atare în Légende des siècles. Cum bătrânul poet amintea tinerei lui vizitatoare cinstea pe care o făcuse… boierului român, aceasta rectifică imediat şi măreţ:

– Foarte bine, numai că Vlad nu era un simplu boier, ci era domn al Ţării Româneşti. Dar Hugo era obişnuit să creeze el istoria şi, în faţa evidenţii, răspunse magnific: «J’ai dit boyard et boyard il restera»….

Elena Văcărescu avu cinstea să recite din versurile ei juvenile – un fioros cântec de război – în faţa gloriosului bătrân care nu uită să-i atragă atenţia asupra înaltei semnificaţii a acestui lucru: «Recită-mi ceva şi într’o zi te vei mândri că Victor Hugo te-a ascultat spunând versuri»”.

Emoţionantă este cronica de film a lui Camil Petrescu, intitulată Circul cu Charlie Chaplin, la care se adaugă o povestire de Tudor Muşatescu, o cronică de Gh. Călinescu la Răsărit, de D. Ciurezu, pagină dedicată artelor vizuale, care îl are ca subiect pe Ion Theodorescu-Sion, cronica dramatică semnată tot de Camil Petrescu. Poezii de Elena Văcărescu şi alţii completează paginile acestui număr. Însă altele două sunt articolele ce atrag azi atenţia. Şi pentru că în acest iunie se împlinesc 110 ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale, m-aş opri la unul, ce aduce în faţă amănuntele legate de rivalitatea dintre I.L. Caragiale şi Alexandru Macedonski, aşa cum reiese din evenimentul de la 14 februarie 1902, când Macedonski intenţiona să susțină conferința Teatru și literatură pe scena Ateneului Român. Iată textul din Universul Literar, nr. 10 din 4 martie 1928:

„Este cunoscută aversiunea pe care o nutrea Caragiale faţă de Macedonschi şi ironia-i crudă, incisivă, dusă până la batjocoră, ori de câte ori venea vorba de autorul Nopţilor. Se anunţase un festival Macedonski, la Ateneu. Caragiale aude, şi în înţelegere cu alţii, pune la cale pentru ziua indicată o manifestaţie ostilă: fiecare aprovizionat cu un ţignal, în momentul când Macedonski îşi va face apariţia pe scenă, să înceapă flueratul, împiedicând astfel orice cuvânt al maestrului.

Planul lui Caragiale însă, nu se ştie prin cine, ajunge la urechea lui Macedonski. În seara premergătoare festivităţii, întâmplător şi seară de şedinţă a cenaclului, întreg statul-major al poetului era prezent. Revolta maestrului, alimentată dealtminteri cu excesiva irascibilitate şi sentimentul neţărmuritei încrederi în sine, proprii firii lui Macedonski, – după urma căreia a suferit atât – se traducea atunci, verbal, într’o avalanşe de aprecieri nu tocmai poetice, cu cari îl gratula din prisos pe Caragiale: – «Grecotei, Gataon!». De altfel, termeni ce echivalau cu «mângâeirile» sarcasmului lui Caragiale când vorbea de Macedonski, căci în vocabularul autorului «Nopţii Furtunoase», poetul «Rondelelor» deţinea numai variante pe tema: «Armean unsuros». Deodată însă, în acea seară, un gând ilumină figura încruntată până atunci a maestrului şi-i redădu deplină linişte. Se aşeză grav în tronul său de lemn, încrustat cu pietre scumpe (îţi impunea să nu le crezi altfel), din care obicinuise să prezideze şedinţele cenaclului şi adresându-se ciracilor, emise radios:

– Mâine îl joc pe grecotei!

– Cum, maestre?

– ÎI joc pe grecotei, repetă de câteva ori Macedonski, fără să dea o altă lămurire.

A doua zi, la Ateneu. Pe scenă, Macedonski, cu apariţia aceia de bizar ce ţi-o dădeau costumul său, rămas parcă din epoca romantismului din 1830: gulerul tare, fără luciu, înalt până sub urechi, acul cravatei cu piatra de proporţii uriaşe, brelocul delà ceasornic, mâna tremurândă, plină de inele cu care-şi aşeza ochelarii, exact pe vârful nasului; sfârcul mustăţilor (numai sfârcul, căci restul şi-l bărbierea) îndreptate geometric în afară, ca două conuri negre lipite parcă la o extremitate şi alta a gurii, pe linia celor două riduri adânci, de actor bătrân.

Nu prinse să articuleze un singur cuvânt şi din sală corul ţignalelor luă ofensiva, tumultos, strident, înverşunat. Macedonski nici nu clipi. Imperturbabil, senin, făcu de câteva ori înconjurul sălii cu privirea, îşi prinse două degete delà mâna stângă în deschizătura surtucului – şi aştepta. Fluerăturile mai agresive, mai tumultoase. Macedonski – nimic; sta ca de lemn. Aşteptă, şi cam multişor. Delà o vreme şueratul slăbea. Şi puţin, câte puţin, încetă. Atunci, maestrul liniştit, ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, scoase domol din buzunarul jiletcii coşcogeamite un ţignal – unul de mărimea celor utilizate de gradaţi în armată, la exerciţiile artileriei – şi din ce în ce mai tare, mai înfocat, începu să sufle cu patimă în el, aruncând priviri de antropofag spre grupul lui Caragiale. Cei din sală nu ştiau ce să creadă. Nu-i răspunse nimeni. În sfârşit, după vreo zece minute de fluerat, lac de sudoare şi stacojiu la faţă, Macedonski se adresă publicului cu vocea lui larg trăgănată, nasală:

– «Actor fluerat de public, a fost; dar public fluerat de actor, nu s’a mai văzut».

Se zice că cel dintâi, Caragiale a aplaudat şi a făcut mare haz”. (Textul este semnat de George Dorul.)