Articole

CAP-ul intrat în memorie și în istorie (60 de ani de la finalizarea colectivizării din România)

Colectivizarea a fost efectuată în toate statele comuniste (numite și democrații populare), după modelul sovietic sau stalinist. România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu putea fi o excepție de la această regulă. Colectivizarea/cooperativizarea agriculturii, adică înființarea de gospodării agricole colective sau, în prima fază, de întovărășiri agricole, însemna transformarea socialistă a agriculturii – conform denumirii oficiale –, care în realitate era subordonarea economică, apoi și politică a țăranilor. Scopul principal era eliminarea proprietății personale a țăranilor asupra pământului, a mijloacelor de producție, precum și asupra produselor recoltate.

Relativ recent a apărut un volum remarcabil de documente despre procesul de colectivizare în Sălaj, realizat de doi cunoscuți istorici sălăjeni: dr. Marin Pop, cercetător principal, șef secție în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, în colaborare cu doctorandul Daniel-Victor Săbăceag, inspector superior în cadrul Serviciului Județean al Arhivelor Naționale*.

Autorii, cercetând imensul material arhivistic despre colectivizare, și-au propus valorificarea documentelor aflate în dosarele prăfuite. Cei doi istorici mărturisesc cititorilor scopul și intenția lor în privința realizării volumului: „Ideea realizării prezentului volum a venit în urma studierii consistentelor fonduri arhivistice existente în patrimoniul Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Sălaj. Am pornit la drum cu intenția de a pune în valoare aceste documente și a oferi un instrument util studenților, profesorilor, cercetătorilor științifici și tuturor celor care doresc să aprofundeze tema colectivizării forțate a agriculturii în Sălaj” (p. 31).

Între 3-5 martie 1949 au avut loc lucrările Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (forul de conducere supremă, unde s-au luat toate deciziile majore în această perioadă). Un singur pasaj din Rezoluția Plenarei CC: „Trecerea la gospodăria agricolă colectivă va duce la desființarea exploatării capitaliste și deci la lichidarea clasei chiaburilor, care este purtătoarea acestei exploatări.” Se înțelege că este nominalizat dușmanul principal, chiaburul, adică țăranul înstărit. Documentul mai adaugă faptul că în procesul de transformare socialistă a agriculturii, partidul se sprijină pe țărănimea săracă (cei fără pământ sau cu pământ foarte puțin) și se aliază cu țărănimea mijlocașă (țărani cu proprietăți peste 3 hectare, dar nu și peste 10 ha, atunci fiind considerați chiaburi). Aceste pături ale țărănimii trebuie să fie convinse să intre în asociații agricole (întovărășiri) sau în gospodării agricole colective (numite cu acronimul GAC).

Cu cât cineva are o proprietate mai mare, cu atât este mai greu de convins să renunțe la proprietatea privată și să intre în colectiv. Teoretic, intrarea țăranilor în întovărășiri sau în colectiv trebuia să se realizeze prin mijloace pașnice, prin lămurire/convingere. Documentele oficiale și recomandările trimise de conducerea superioară considerau că singura metodă acceptabilă în recrutarea membrilor era lămurirea pașnică. În realitate era mult mai frecventă constrângerea prin amenințare, șantaj sau chiar violență. Nu au lipsit nici cazurile de violență extremă sau chiar crime, cu scopul de a reduce rezistența țăranilor în fața procesului de colectivizare forțată.

După plenara din martie 1949 începe popularizarea rezoluției. În Sălaj, acest fenomen începe cu membrii de partid, în luna martie, apoi în luna următoare se extinde și printre ceilalți cetățeni, în special la sate. Aceste ședințe de prelucrare a hotărârilor privind colectivizarea sunt realizate sub forma unor adunări convocate în școlile sătești. Conform relatărilor de la aceste adunări sătești, oamenii se interesează și pun frecvent întrebări despre funcționarea asociațiilor sau a colectivelor, despre organizarea muncii, despre modalitatea de plată, despre viitorul proprietăților cu care se intră în colective etc. Conform surselor (citate și în volum), la aceste adunări „pătrund” (deși neinvitați) și unii chiaburi, care creează o atmosferă defavorabilă colectivizării printre săteni. Mulți chiaburi sunt „demascați” de autorități sau de sindicatul lucrătorilor agricoli, că aceștia subminează campania de colectivizare. În multe cazuri, autoritățile explică insuccesul propriu cu propaganda ostilă a „dușmanului de clasă”…

Deoarece procesul de transformare socialistă a agriculturii debutează și apoi se desfășoară în chip anevoios, în iulie 1949 se introduce legea impozitului agricol, care prevedea ca producătorii agricoli să fie obligați să predea la stat, la un preț oficial, o cotă parte din producția agricolă. Măsura se dorea să fie și una de constrângere a țăranilor, ca ei să vadă că la colectiv e mai bine decât în mediul privat. În același timp, statul dorea să asigure nevoia de cereale și alimente de consum pentru restul populației, prin sacrificarea țărănimii. Aceste cote se stabileau pe baza suprafețelor semănate, când se calcula o recoltă probabilă, și nu țineau cont de condițiile meteorologice și nici de recoltele reale. Cei care nu îndeplineau obligațiile din cotele impuse erau pasibili de condamnări severe de până la 15 ani de detenție. (Să nu uităm că suntem doar la patru ani de la terminarea războiului și la doi ani de secetă care a afectat grav agricultura și producția de alimente. Sătenii înșiși duceau lipsă de alimente, de produse, dar și de unelte și mașini agricole. Dar aceste fapte se pare că nu-i prea interesau pe noii stăpâni…)

Colectivizarea din România a durat aproape un deceniu și jumătate, între 1949 și 1962, și a avut cel puțin trei etape distincte:

Prima fază a avut loc între 1949-1953 și se poate afirma că nu a avut prea mare succes, deși autoritățile au depus eforturi: au încercat prin convingere, prin forță și constrângere, dar populația satelor a opus rezistență și nu a grăbit propria sa subordonare și distrugere. Au avut loc abuzuri, au fost și victime. Prin realizarea transformării socialiste a agriculturii se promitea țăranilor raiul comunist în satele din România, după modelul sovietic. Se promitea și faptul că femeile vor deveni libere și egale cu bărbații, muncind liber în agricultura socialistă. Metoda principală de constrângere era aplicarea strictă a sistemului de rechiziționare a cotelor agricole…

În 1953 a murit Stalin, și cu acest eveniment, colectivizarea parcă a pierdut din elan, devenind un timp mai puțin violentă. Practic, al doilea val al colectivizării s-a intensificat în 1956. Această etapă s-a derulat și în contextul măsurilor de reprimare a efectelor revoluției din Ungaria, care a avut un anumit ecou și la noi. Acest val nu a durat prea mult și nu a avut nici rezultatul așteptat, deși propaganda oficială răsuna de succesele acestei bătălii veritabile. Relatările din presă și statisticile vremii erau mai mult decât triumfătoare, că totul merge strună în agricultura socialistă și cât de populară este agricultura colectivă printre săteni…

Al treilea și ultimul val al colectivizării s-a derulat între 1957-1962. Cooperativizarea, cel mai devreme, a fost finalizată în regiunile Galați și Constanța (Dobrogea), iar în primăvara anului 1962 și pe plan național. (Adică acum exact 60 de ani!) Sălajul nu a fost o zonă fruntașă în acest proces (deși autoritățile locale s-au străduit la rândul lor), dar nici chiar codașă.

În tot procesul de colectivizare, din start s-a urmat exemplul sovietic. Pentru a copia suficient de fidel acest model, au fost trimiși la schimb de experiență în Uniunea Sovietică activiști de partid din România (și din Sălaj evident), iar apoi și săteni. Întorși acasă, respectivii trebuiau să popularizeze cele văzute acolo, în patria lui Lenin și Stalin. Paralel, în presa din România și din Sălaj erau omniprezente relatările despre realizările mărețe din „Prima Țară a Comunismului”. Munca în colhozuri și viața sătenilor din URSS erau prezentate în chip idealizat.

Finalizarea oficială a colectivizării din România a fost anunțată în martie 1962, iar în aprilie, cu mare fast s-a organizat sesiunea solemnă a Marii Adunări Naționale (legislativul vremii), unde au fost invitați 11000 de țărani colectiviști. Cifra simbolică de 11000 a vrut să dovedească superioritatea regimului comunist față de regimul anterior din România – cel „burghezo-moșieresc” –, deoarece cu ocazia răscoalei din 1907 se vehicula că 11000 de țărani ar fi fost uciși…

La adunarea solemnă a Marii Adunări Naționale, însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat: „Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale este consacrată unui măreț eveniment istoric în viața poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii. În Republica Populară Română, socialismul a învins definitiv la orașe și sate.” Acest fapt însemna că aproape 95% din suprafața agricolă din România fusese cooperativizată.

În procesul de colectivizare, țăranii au fost nevoiți (siliți, obligați sau forțați în funcție de loc și de conjunctură) să intre cu pământurile, utilajele agricole și cu animalele lor în aceste gospodării colective. Din documentele publicate în volum reiese că primii intrați în colective au fost țăranii lipsiți de pământ sau cu pământ foarte puțin. (Ei aveau cel mai puțin de pierdut.) În colectiv, țăranii au fost organizați în brigăzi (grupe de lucru) conduse de brigadieri, iar remunerația lor era sub forma normei. (O normă era o unitate de plată pentru o zi de lucru, plată care consta din produse și mai puțin din bani.) Plata normelor realizate într-un an se achita doar toamna, după strângerea recoltei. Deoarece colectivele nu dispuneau de mașini agricole și de tractoare, ele le închiriau de la stațiuni de mașini și tractoare de stat (SMT), iar contravaloarea se plătea în produse agricole.

Gospodăriile colective au fost subordonate organelor de stat și de partid, care luau principalele decizii: ce, cât și cum să producă, când să înceapă semănatul sau strângerea recoltei etc. Prețurile la care trebuiau vândute (predate) statului produsele erau stabilite/dictate tot de autorități. Din aceste motive, veniturile, pensiile și nivelul de trai ale colectiviștilor erau printre cele mai scăzute din țară, care era la rândul ei foarte săracă. Este incontestabil că la început, colectivizarea a adus o oarecare îmbunătățire a situației țăranilor mai săraci, dar pentru majoritatea țăranilor și sătenilor, colectivizarea a adus înrăutățirea situației lor materiale. Colectiviștii au căutat să-și suplimenteze veniturile foarte mici prin vânzarea produselor realizate în gospodăriile anexe (grădina de lângă casă, numită și lotul familial).

Volumul impunător de documente dedicat colectivizării din Sălaj începe cu un studiu introductiv, în care autorii ne prezintă cadrul și demersul procesului cooperativizării agriculturii din România și din părțile noastre. În primăvara anului 1949, când a fost lansat acest proces de transformare socială și economică, exista încă județul Sălaj interbelic (care se întindea până la granița româno-maghiară), unitate administrativă desființată în 1950, când după modelul sovietic au fost înființate regiunile și raioanele în țara noastră. Cu acest prilej, Sălajul istoric a fost împărțit între trei regiuni: Cluj, Crișana și Maramureș. Studiul introductiv explică sistematic și detaliat pașii care au fost urmați de către autorități în realizarea transformării socialiste a agriculturii, și cum a reacționat populația satelor la acest demers dur și de durată. Se fac multe trimiteri la documentele publicate în volum, precum și la o bogată literatură de specialitate și la alte surse, publicații, presă etc. Pe lângă sursele și izvoarele scrise, autorii au făcut apel și la istoria orală, după cum reiese din seria de interviuri realizate în anii pregătirii volumului. (Poate că interviurile cele mai relevante puteau fi publicate în anexa digitală a volumului…)

Partea principală a cărții o constituie cele peste 200 de documente de arhivă, care au în total peste 350 de pagini (în volumul de format mare, A3.) Printre documentele transcrise și publicate sunt diverse acte, de la cereri, plângeri și declarații particulare, înscrisuri oficiale emise de organe de partid și de stat: procese verbale, rapoarte, decizii, circulare, anchete, inventare, proiecte, răspunsuri etc. Documentele sunt publicate în ordine cronologică; primul document datează din martie 1949, iar ultimul, din octombrie 1962, deci acoperă întreaga perioadă de colectivizare.

Resursele atent selectate și publicate reflectă în chip fidel mersul greoi al procesului de colectivizare: autoritățile au avut nevoie de forțări, somații, insistență propagandistică îmbinată cu șantaj, amenințare etc., ca în satele și orașele din Sălaj să se poată organiza o întovărășire sau un GAC. Autoritățile și reprezentanții lor s-au pripit, s-au bâlbâit de mai multe ori, dând dovadă de multe ori de rigiditate și nepricepere, iar sătenii încercau să opună rezistență cât, unde și cum au putut. Autoritățile locale și conducătorii de la nivelul comunelor și raioanelor, la rândul lor erau presate de forurile superioare, care așteptau rezultate imediate și convingătoare, dar realitatea din teren era mult mai complexă și mai greu abordabilă, iar lămurirea sătenilor era grea: se știe că țăranul este bănuitor din fire. Rezistența lor era pusă la încercare de măsurile restrictive și chiar represive. Sistemul cotelor era folosit constant ca o menghină, care strânsă, treptat ducea la sărăcirea familiilor, care rămâneau fără rezerve de alimente, fără furaje și fără semințe de semănat. A devenit o practică uzuală ca țăranilor să li se interzică, după seceriș, să ducă acasă în gospodăria proprie cerealele, iar treieratul trebuia să se facă pe arie (în câmp). De acolo, trebuiau mai întâi să transporte și să predea statului cotele cerute și doar după aceea puteau să-și ducă acasă ce le rămânea. Statului trebuiau să-i fie predate doar produse de primă calitate, și sătenilor le rămâneau doar cerealele de slabă calitate, neacceptate de bazele de recepție.

În vara anului 1949 au fost organizate primele gospodării agricole colective din România, iar în cazul Sălajului de atunci, la Berveni (acum județul Satu Mare). Aici a fost înființat GOSCOL „Înainte” Berveni. În prima fază s-au înscris 42 de familii, din care 11 fără pământ, 29 de familii sărace și 2 familii de mijlocași. (În acea vreme satul avea peste 3000 de locuitori, de unde reiese că în prima fază, doar o mică parte a sătenilor s-au înscris în colectiv…)

Până la urmă, marea mobilizare își face efectul: în urma muncii de lămurire dusă de activiștii de partid la începutul anului 1950, din 16 localități sălăjene se înaintează cereri către forurile superioare, în vederea obținerii aprobării înființării de întovărășiri sau gospodării colective. Cererile locale verificate la nivelul județului sunt înaintate la CC al PMR, care era abilitat să aprobe înființarea a tuturor astfel de inițiative. (De remarcat că CC era un organ de partid, dar era deasupra instituțiilor de stat, avea drept de veto, drept de inițiativă legislativă și de control.) Dintre cele 16 localități sălăjene, cele mai multe erau din raionul Jibou – în număr de 7 (p. 19).

Comitetul județean de partid avea frecvent preocupări cu prima întovărășire din județ (din Berveni); merită să cităm din Raportul elaborat de Comitetul Județean de Partid, Secția de Propagandă și de Agitație pe 1 iulie 1949: „Atât în faza de pregătire a condițiilor de colectivizare, cât și în prezent s-a dus și se duce o muncă de propagandă intensă în această comună, însă nu putem spune că am obținut rezultatele cele mai bune. O serie de chiaburi și unii indivizi dubioși, foști afaceriști și speculanți, caută să-i sperie pe țăranii înscriși pentru colectivizare, căutând la început chiar să atragă de partea lor pe foștii prizonieri, ceea ce însă nu le-a reușit fiind la urmă demascați chiar de acești foști prizonieri. [Majoritatea oamenilor care au fost prizonieri sovietici în război, cunoșteau realitățile din colhozurile sovietice, deci ei din start s-au opus colectivizării. Însă autoritățile nu aveau curajul să ia măsuri împotriva lor, că ar fi devenit și mai nepopulari. Și sperau că vor reuși atragerea foștilor prizonieri la noul regim comunist.] Pentru a împiedica munca de acțiune s-a constituit un corp de 10 din cei mai buni agitatori, care au primit instructaj special și duc muncă de lămurire de la om la om și în special între cei înscriși, reușind să ascută lupta de clasă…” (doc. nr. 13, p. 62). (Mai aflăm, din sursă, că este numit un activist de partid de la comitetul județean, direct responsabil să coordoneze activitatea de propagandă din Berveni, dar comuna este frecvent vizitată și controlată de delegați din centrul de plasă. Chiar secretarul județean adjunct personal răspunde pentru această comună. Cum se vede și în acest caz, pentru marea cauză – instaurarea socialismului la sate – se depune o muncă imensă din partea partidului și statului, dar nici măcar forurile județene nu sunt mulțumite de rezultatele eforturilor. Lozinca privind ascuțirea luptei de clasă se referă la lupta politică dusă împotriva chiaburilor.)

Înființarea de întovărășiri agricole sau organizarea de gospodării colective, pe lângă rezistența țăranilor, trebuie să învingă și alte obstacole cu caracter material sau tehnic: suprafața totală a terenurilor țăranilor înscriși este neîndestulătoare. Din acest motiv, din rezerva de stat existentă, creată prin naționalizarea unor suprafețe luate de la moșieri, se încearcă creșterea acestei zestre funciare. Deoarece terenurile înscrise/aduse în colectiv sunt răsfirate/împrăștiate prin tot hotarul localităților, se impune comasarea lor. (Cu aceste comasări vor fi nedreptățiți țăranii neasociați: cărora pentru pământurile lor mai bune li se dau în schimb terenuri de slabă calitate și mai îndepărtate de vatra satului.) Noile asociații și gospodării colective au nevoie de sedii, grajduri, depozite etc. Cele necesare se asigură din bunurile imobile și mobile luate de la moșieri sau chiaburi. Statul încearcă să asigure credite pentru noile unități agricole și în presă se face mare propagandă în acest sens: că statul depune eforturi în favoarea gospodăriilor colective și a țăranilor colectivizați. Noile asociații și colective sunt slab dotate și la capitolul de atelaje, animale de tracțiune, mașini și utilaje agricole.

Pe baza documentelor din volumul prezentat se poate urmări foarte vizibil faptul că noul regim (comunist) elimină în mod continuu vechile elite, toate rămășițele regimului precedent și proprietatea privată. Reiese și faptul că noile structuri și relații prind contur, astfel apare „omul nou”. (Acest om nou este cunoscut în literatura de specialitate ca „Homo Sovieticus”.)

Autorii volumului despre colectivizarea din Sălaj au atașat ca anexă și o bază de date cu toate întovărășirile și gospodăriile agricole colective din Sălaj (actualul județ Sălaj), din intervalul 1949-1962. Localitățile (282 la număr) sunt înșirate alfabetic și în dreptul fiecărei localități sunt trecute când și ce fel de întovărășire sau gospodărie a fost înființată, sub ce denumire, când au fost unificate într-un singur CAP etc. Ca exemplu, vi le reproduc pe cele din Zalău, localitate în poziția nr. 279, din tabel: Zalău, Întovărășire agricolă, denumirea și data constituirii: „Simion Bărnuțiu” – 12 martie 1956. „Petőfi Sándor” 30 noiembrie 1958. „Ilie Pintilie” (anul lipsește). Gospodărie agricolă colectivă, denumirea și data constituirii: „Simion Bărnuțiu” – 9 octombrie 1960 (p. 366).

Chiar lecturarea denumirilor date acestor întovărășiri/gospodării colective este caracteristică epocii. Erau la modă nume de personaje istorice considerate revoluționare sau progresiste, eroi comuniști sau alte nume și denumiri tipice. Unele denumiri care astăzi nu mai spun nimic sau care ne fac să zâmbim. Doar câteva exemple: „Pravda”, „Drumul lui Lenin”, „Octombrie Roșu”, „Primăvară Nouă”, „Victoria Socialismului”, „Miciurin”, „Biruința”, „Viața Nouă”, „Congresul III. P. M. R.”, „Secera și Ciocanul” etc.

Volumul este însoțit de un CD realizat de autori, pe care aceștia au adunat și au digitalizat articolele din presa locală sălăjeană: reportaje, articole, documentare despre agricultura socialistă, despre mersul colectivizării, realizările agriculturii socialiste, lupta de clasă dusă împotriva chiaburilor, viața oamenilor din colectiv etc. Articolele au fost publicate în intervalul de timp dintre februarie 1949 și martie 1957, în săptămânalele „Graiul Sălajului”, „Lupta” și „Drum Nou” (apărute la Zalău sau Jibou.)

În documentele și majoritatea surselor publicate în volumul istoricilor Marin Pop și Daniel-Victor Săbăceag, deși sunt înscrisuri oficiale (reflectând atitudinea oficială, chiar dură a regimului, care se numea democrație populară, dar în realitate a fost o dictatură), se pot observa multe cazuri dramatice ale unor familii sau persoane, sau chiar comunități. Se poate vedea că autoritățile, dacă trec pe calea colectivizării forțate, atunci duc procesul până la capăt, fără milă și fără iertare…

În cazul acestei colecții tematice de documente poate ar fi fost utile și unele ilustrații: fotografii-document despre colectivizare, afișe, fotocopii ale unor manuscrise transcrise în volum. Să vadă cititorul interesat ce înseamnă un document în original și cât trebuie să muncească aceia care cercetează trecutul, până când un document scris de mână ajunge în fața noastră în varianta transcrisă pe calculator…

Transformarea socialistă a agriculturii din România a început acum mai bine de 70 ani, dar efectele sale negative se simt chiar și în secolul XXI: prin îmbătrânirea și depopularea satelor noastre. (Aceste fenomene negative au persistat sau chiar s-au intensificat pe alocuri și după 1989, datorită unor noi provocări și oportunități, dar ele măcar nu au fost forțate, ci mai mult spontane și voluntare…) Oricum, aceste procese își au începuturile în lansarea colectivizării.

Merită să fim atenți la acest volum și la acest fenomen redat în și prin documente, mai ales și datorită faptului că în primăvara anului 2022 se împlinesc 60 de ani de la finalizarea oficială a procesului de colectivizare din România. Sau în limbajul vremii apuse: „Socialismul a învins definitiv la orașe și sate”. Dar, după cum se vede, acest „definitiv” s-a dovedit a fi unul limitat în timp, și din această cauză am formulat: „CAP-ul a intrat în memorie și în istorie…” Volumul ne ajută să cunoaștem mai bine un capitol mai puțin plăcut din istoria noastră recentă.

 

* Marin Pop – Daniel-Victor Săbăceag, Colectivizarea agriculturii în Sălaj. Contribuții documentare (1949-1962). Editura Mega, Cluj-Napoca și Editura Porolissum, Zalău, 2020.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.