Cântece pentru cei ce nu mai sunt

Anamaria Milonean

Născut la 22 aprilie 1937, în satul Voivodeni, județul Sălaj, Ioan Colcer sau Diacu (poreclă rămasă în memoria colectivității, ce dă și numele străzii pe care a locuit – Pe la Diacu) este numit prim-cântăreț al bisericii din sat în anul 1963, de Sfintele Paști, preluând de la înaintașul său toate atribuțiile funcției, printre care se număra și compunerea de texte funebre intonate la finalul slujbelor de înmormântare.

Ioan Colcer aduce în lumina condeiului, în cele câteva decenii de activitate, în jur de 550 de verșuri, texte care urmează un model structural standard, marcat de o circularitate specifică. Aceasta presupune reiterarea, la începutul și la finalul verșului, a unor strofe, adesea cu caracter de refren, ce conturează o ramă textuală împodobită cu pietrele prețioase ale înțelepciunii populare, adecvat alese în funcție de vârsta și de statutul social al defunctului.

Autorul „vorbește în numele morților” (după cum scria cu măiestrie poetul clujean Ion Mureșan într-un articol pe care i-l dedică în întregime, apărut în 2006 în revista de cultură Verso), adică lasă să intre pe scena narativă vocea celui plecat, personaj ce își descrie împrejurarea morții și se adresează pentru ultima dată familiei și celor prezenți la înmormântare, neuitând totodată să lase moștenire pilda propriei vieți și sfaturi pe care trebuie să le urmeze orice creștin.

Plecat în lumea „celor care nu mai sunt” în iulie 2018, Ioan Colcer se bucură, totuși, de apariția, în acel an, a primului volum de verșuri, Cântece pentru cei ce nu mai sunt, lansat la Voivodeni, în ziua de Paști, la Vecernia Învierii, în amintirea momentului numirii sale în calitatea de cântăreț bisericesc. Acestui prim volum, ce cuprinde creațiile din perioada 1963-1967, i-au urmat volumul II, publicat în 2019, cu verșuri din anii 1968-1974, respectiv volumul III, publicat în aprilie 2022, cu texte din perioada 1975-1983, toate apărute sub îngrijirea nepoților Anamaria Milonean și Paul Colceriu, și publicate la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, în colecția Poezie.

Reproducem mai jos, cu titlu exemplificativ, câteva fragmente selectate din texte aparținând, fiecare, unuia dintre cele trei volume publicate. 

Verșul Anichii Oanii (57 de ani)

      (Scris la 25 martie 1964)

Moarte, moarte, amar nume,

Multe faci pe-această lume,

Nu știu, moarte, ce-ai gândit,

De la mine ai venit.

Marți, în zori, eu m-am sculat,

De lucru m-am apucat,

Lemne vrut-am a tăia,

Cu Lenuța, nora mea.

Moartea-atunci m-o prins de mână,

M-o prins ca și o păgână;

Du-te, moarte, și mă lasă,

Că nu mi-s copiii-acasă.

Să vie, să-i văd aci,

Înainte de-a muri,

Să-mi văd copilașii mei,

Fără mamă rămân ei.

Fără mamă, fără tată,

Cu inima-ndurerată;

Moarte, poți îngădui,

Pân’ copiii mi’or veni?

Dar moartea-mi strigă așa:

Vino, la porunca mea!

Văzând eu că nu e șagă,

Am zis eu: tu, Lenă dragă,

Haidi, du-te, cu grăbire,

La preot, acum să vie,

Că-l aștept tare cu drag,

Cu Hristos ca să mă-mpac.

Domn’ părinte o venit,

Și iute m-o spovedit,

M-a-mpărtășit cu Hristos,

Să-mi fie de mult folos.

Moarte, moarte nemiloasă,

Cum mă scoți din a mea casă,

Poate, moarte, păcătesc,

Să știi că nu-ți mulțumesc.

[…]

Verșul lui Boca Simion – Gabor (44 de ani)

(Scris la 6 ianuarie 1973)

Mare suspin, mare jale,

La astă înmormântare,

Că un tată bun și dulce,

De-acasă, pe veci se duce.

Câteva vorbe voi spune,

Cum plecat-am eu din lume:

Marți seara bine-am cinat,

Dup-aceea m-am culcat.

Pân’ la unu am dormit,

Tare bine, liniștit,

La unu, moartea veni,

Și din somn ea mă trezi.

Șimone, poruncă-am eu,

Chiar din somn ca să te ieu.

Lasă, moarte, să trăiesc,

Că am copii, să mi-i cresc.

Cine de ei s-o-ngriji,

Cine școala le-o plăti,

Nu te doare inima,

Dintre copii a mă lua?

Nu ai tu, oameni bătrâni,

Și de necazuri mai plini,

Cari te-așteaptă să sosești,

De lume să-i mântuiești?

Șimone, ce pot să-ți fac,

Firu’ vieții s-au gătat.

Atunci, din pat, m-am sculat,

Și pe toți i-am deșteptat.

Vai, Lenă, ce poate fi,

Grele dureri mă lovi,

Nu știu ce să mă mai fac,

Că nu pot ca să mai rabd.

Du-te până la socru,

Să vie, că mor amu,

Gavriș, tu, te du cu spor,

Merji, dragă, după doctor!

Durerile nu mă lasă,

Ci mai tare mă apasă;

Socrule, Lenă, nu stați,

La moarte nu mă lăsați!

Vai, nici Gavriș nu mai vine,

Ce-o fi asta, vai de mine,

N-am ce face nimica,

Numai sufletu-mi a da.

Scumpă și dragă soție,

Iacă, eu plec pe vecie,

Și te las în mare greu,

Ce-ți apasă capu’ tău.

Nu am putut eu gândi

Că-n acest fel te-oi părăsi,

N-am cuvinte de-a grăi,

Durerea de-a-m’ povesti.

De copii grijești așa,

Să nu simtă lipsa mea;

Vino-acum și dă-mi iertare,

Cea din urmă sărutare.

[…]

Verșul badii Gavrilă a li Mihai,

de la Fântânele (80 de ani)

(Scris la 14 iulie 1975)

[…]

La poporu’ adunat,

Care cinstea mi-o au dat,

Un sfat, acum, vi l-aș da,

Vă rog a mi-l asculta.

Vin furtuni și vin ispite,

Și năcazuri felurite,

Însă, tu, fratele meu,

Să te-ncrezi în Dumnezeu.

De mânie te ferește

Și pe cei răi îi iubește,

Punându-ți nădejdea Sus,

În preadulcele Iisus.

Lasă-l pe El să lucreze,

Și pașii să-ți îndrepteze,

Căci ce face El, îți spun,

Crezi că-i rău, însă e bun.

Și târziu îți vei da seamă

Cum Iisus, ca și o mamă,

Numai bine ți-a voit,

Și de rele te-a ferit.

Târziu, tu vei pricepe-n lume

Ce adâncă-nțelepciune,

Și, o, ce plan minunat

Are Bunul Împărat.

Deci ascultă, frățioare,

Taci și ai multă răbdare,

Încrezându-te mereu

În preabunul Dumnezeu.

Domnul Sfânt să-mi dăruiască

Fericirea cea cerească,

În a raiului vecie!

Amin! Doamne, slavă Ție!

Celor trei volume li se vor alătura, în anii care urmează, alte publicații, ce vor cuprinde întreaga creație în versuri a autorului.