Articole

„Când timpul dat nouă…”

Drumul propriu-zis al poeziei lui Ion Urcan (21 septembrie 1955 – 21 martie 2020) începe postum, odată cu antologia lirică Secundele melcului, Editura Școala Ardeleană, colecția „Echinox”, Cluj-Napoca, 2021. Existența ei anterioară, chiar a acelei părți din ea publicată în două volume antume, situate în timp la o distanță neverosimilă pentru un poet de azi și fără ecouri semnificative, Ad usum Delphini (1994) și O seară la restaurant (2016), seamănă cu un râu care curge subteran zeci de kilometri, aproape de nimeni știut, până ajunge să-și trimită brusc în lumină oglinzile de apă bătute în splendori nebănuite. Poetul n-a ținut să participe la niciuna dintre formele vieții literare trepidante, ba dimpotrivă, avea în el un ritm creator pe care volburile vieții au pus încă de la început surdină. Abia volumul de acum arată cât de intensă i-a fost arderea unei combustii dintre cele mai rare. O atentă și cuprinzătoare prefață semnată de Ion Pop fixează punctul de înscriere pe orbită a lui Ion Urcan: „Biologic, ar aparține «generației ’80», dar îl diferențiază față de confrații din țară lipsa de apetență militantă, comună, însă, cu a altor camarazi de la «Echinox», și adeziunea la o modernitate acceptată și asimilată firesc și echilibrat. Că e conștient de faptul că lucrează cu convenții ale scrisului, pe care le evidențiază cu o anume detașare a omului care-și cunoaște uneltele, că i-a citit și pe alții, se vede din numeroase poeme, încă de la debut” (p. 8).

Prima secțiune a cărții e compusă din Exerciții lirice (1972-1987), un ciclu de 35 de poeme lăsate pe dinafară la alcătuirea volumului de debut, ce cuprind tatonări de natură tematică și stilistică, întinse pe trei luștri, la capătul cărora simțim găsirea cadenței pentru înfăptuirea unei opere depline: „Trup al tăcerii, pe tine aș vrea/ Să te despoi de singurătate/ Brațele tale mângâind până la os/ Pieirea de-aproape să mi-o arate/ Precum o prăbușire în gol/ De mă vei săruta – te sărut răspunzând/ Și privindu-te-n ochi, de clipa ce vine,/ În fiecare clipă mă înspăimânt” (Singur pe plajă…, p. 61). Începutul anilor ’80 ai secolului trecut reprezintă matca temporală, iar „Echinoxul”, cenaclul și revista deopotrivă, spațiul favorabil încolțirii acestei creații. Atmosfera Clujului cu iz medieval, pentru mulți tineri ajunși din licee de provincie în redacția revistei studențești, a devenit răscolitoare. Amprentele ei au rămas în lirica lor de iuventute. Pe de altă parte, substanță și formă, poezia atunci în formare și le adună din frecventarea asiduă a două cărți-reper: Structura liricii moderne de Hugo Friedrich și Panorama poeziei universale contemporane de A. E. Baconsky. Imaginarul poetic adunat de Ion Urcan într-o Stampă medievală, în pofida unor sfieli începătoare, scânteiază de aceste lumini binefăcătoare: „Amin, când de pe turle-amurgul zboară/ Istoriile-n clopote mai vin/ Colindă frigul prin cetăți de ceară/ Trăiește-n râu un animal străin// Ce ape clare suie-n catedrală? Mântuie doamne-acest popor de pești/ Vai, de pe ceruri, fără de sfială/ Ia scarabeul soarele-ntre clești// Pe mări se-adună zodiile ghem/ Se duc în lume slovele din palii/ Se-aud murind prelații-n Betleem/ Amin, copii se-nalță spre vitralii” (p. 45).

Celor două volume antume le-am consacrat cronici atente, la apariție. Acum le redescopăr, văzute în contextul operei integrale. De-aceea, observațiile de-aici, poate mai generale, chiar dacă vor fi diferite de cele anterioare, vin în completarea și nuanțarea lor. Un Edict, care deschide volumul de debut, delimitează teritoriul poeziei în ansamblu și, mai clar decât s-ar putea crede, funcția ei catharctică. Iar prin titlu, se vrea un preaviz a ceea ce va fi dimensiunea gnomică a acestei poezii: „De azi înainte/ Orice pagină goală/ Va ieși din depozite? Numai ca să panseze/ O rană mortală// Se va socoti rană/ Orice loc atins de buze sau de pleoape/ Și peste care noaptea a trecut/ Un susur de vânt/ Sau de ape” (p. 67). Următoarele piese ale următorului ciclu, Peisaj cu cuburi și porumbei, vor fi călătorii șerpuite într-o regiune a imaginației febrile, ba printre ruine de mituri, ba pe „o scară albă de cuburi”, ori „spre imperii cerești”. Protagoniștii lor ar putea fi oricând reprezentanți alegorici ai poetului, recognoscibili după contexte: Don Quijote, Iisus Christos, Ecleziastul, Adam etc. Vocile lor sunt tot atâtea posibile voci ale poeziei. Sau priviri în care ard toate sensurile existenței: „Unu la sută inspirație/ Și nouăzeci și nouă la sută transpirație/ Cere moartea avidă de artificii stilistice./ Pietrificându-ne în biblioteci/ Ori înotând în sângele gâlgâitor, pe străzi,/ Învățăm zi de zi îndrăgitul ei chip/ Lovitura de bâtă peste craniul de iască” (Omul cu capra, p. 74). Fabulă didactică (II) dintr-un ciclu omonim vorbește despre mutațiile ce s-au produs de-a lungul secolelor în concepția asupra creației și, mai ales, asupra receptării poeziei. Ajunge chiar la condiția poeziei în postmodernism: „Tot stând fericită în copac,/ Pasărea s-a transformat într-o frunză,/ Apoi în copacul însuși./ Văzând-o,/ Poeții au dispărut în panică de la adresele lor,/ Astfel că despre poeți putem ști uneori/ Unde au fost, nicidecum unde sunt,/ Și, mai ales, nicidecum, nicidecum,/ Azi poeții nu locuiesc/ În cuvânt” (p. 85). O obsesie a poetului pare moartea cotidiană, lentă, lipsită de glorie ori exuberanță, reprezentată prin apa care oglindește și curge: „Apă,/ Tu și eu una suntem./ Precum «da» și «nu» dezbină același cuvânt/ Însetat sunt de clipe, dar de clipa ce vine/ În fiece clipă mă-nspăimânt./ Narcis, întoarce-ți ochii în gol/ Unde-o absență de valuri tresare/ Acolo s-ar putea să zărești?/ Singura mare” (Moartea lui Narcis, p. 90).

Tuta la gente e un poem construit pe forța nelimitată de expresie a unui simbol. În jurul crucii se croșetează o narațiune în care emoțiile sunt dozate cu știința unui povestitor apăsat de introspecția psihologică. Sunt, în egală măsură, puse în valoare fața religioasă și fața estetică ale simbolului: „Unchiul meu cândva flăcău de la țară,/ Făcuse războiul/ … / Îmi povestea cum,/ Sub bombardamente de noapte, în munți,/ Se închina tremurând la crucea din vârful/ bradului, luminată/ De explozii, căci, spunea el,/ Fiecare brad se termină cu o cruce” (p. 91). Finalul volumului de debut aduce viziunea existenței ca o călătorie gratuită, desigur, nu în sensul pecuniar, ci nejustificată, inutilă, fără temei. Suma debordantă a formulelor de deplasare imprimă poemului o sugestie de expediție militară plină de neprevăzut, de anabasis: „În rânduri dese, ținându-se de mâini, convoaie cât vezi cu ochii/ Trec de-acum oamenii/ A început marea migrație./ Trenuri, avioane, mașini, autobuze, vapoare/ Cămile și cai, pași nenumărați, fumuri, improvizate/ Corturi de odihnă/ Peste șosele și câmpii, pe liziere, printre arini și sălcii/ Călătoria perpetuă, nepregătită,/ neașteptată,/ Inimaginabilă, interminabilă” (Rânduri, p. 113).

Principala schimbare care se observă după 22 de ani, în cel de-al doilea volum, O seară la restaurant, este o puternică tranzitivizare a limbajului poetic. Iar, odată cu această metamorfoză, se instalează, între tendințele tematice, biografismul. Poemele sunt cânturi aproape epice ale unei largi fresce peste care plutește, adesea, un aer grotesc. Și moartea, cam de peste tot, ori te pândește din umbră scrâșnindu-și măselele, ori devine o prezență aproape agreabilă, ca un vecin nesuferit, cu care te-ai deprins de-a lungul timpului. Călătoria, la început, cât se poate de agreabilă, cu un „pachebot minunat”, ascunde o conspirație kafkiană. Coborât parcă din beznele Evului Mediu, scenariul poemului se îndreaptă spre un final terifiant. În versuri prozaice, în absența oricăror tropi, coșmarul capătă forme dintre cele mai prodigioase: „M-am trezit apucat/ De mâini și de picioare, întins pe o tăblie de fier/ Și, cu un cuțit cât toate zilele,/ m-au despicat/ Cum despici porcul în zi de Ignat./ Apoi/ M-au tranșat/ Impecabil./ Mi-au pus ciolanele în loc de tije și de biele/ Mațele mi le-au prins în colier, în loc de/ Furtunuri și țevi. Căpățâna – vas/ De expansiune, urechile – delcouri și pâlnii,/ Vinele – conducte de alimentare, nervii – fire electrice,/ Dinții – tacheți și pastile de presiune, mușchii – tampoane/ Și materiale fonoizolante, osânza – lubrifiant./ Cu pielea mea/ S-au șters pe mâini la sfârșit, iar scalpul/ L-au folosit drept mătură, făcând/ Curățenie la locul de muncă” (pp. 122-123).

Dintr-o altă perspectivă, fiind monolit, fără nici un fel de compartimentări, volumul pare un corpus de texte după modelul Cantos-urilor poundiene, orientat vorticist spre absorbirea unei mari și unice teme, explicit enunțate într-un vers: „Când timpul dat nouă”. Intensitatea simțirii, potențată de asimetriile formale, împinge și mai departe comparația de mai sus. Pe acest fundal, dialogul poetului cu umbra devine un discurs despre sine. Căci, dintotdeauna, motivul umbrei l-a circumscris și pe acela al dublului. Iar umbra se cere asociată cu moartea și cu lucrurile efemere: „Dispari/ i-am spus umbrei,/ Nu vreau să te cunosc,/ Nu vreau să-mi mai împart existența cu tine./ Tot ce îndrăgesc eu ziua,/ Batjocorești tu peste noapte./ Tot ce mănânc mai bun la amiază,/ Prefaci tu în duhoare, pe întuneric.// Iubita mea, cea mai frumoasă femeie,/ Are în caricaturile tale infame,/ Coadă, copite, bot de lup, barbă/ Și patru rânduri de sâni!// Piei din ochii mei, să nu te mai văd o mie de ani!/ Întoarce-te-n pietre și-n bolovani!// Nici gând, mi-a răspuns umbra, nu plec!// Îngerașule tu ai făcut insolație. Ești/ O mazetă, un îmbrobodit, un zevzec!/ Te-ai îndrăgostit de linii ca Baudelaire,/ Ziua-n amiaza mare vrei să te urci la cer!// Noi doi una suntem, cum/ Una sunt/ Paharul de lapte/ Și oala de noapte,/ Țigara și scrumul,/ Călătorul și drumul/ Pâinea și scârna,/ Ochiul și bârna” (Umbra, pp. 142-143). Într-un generic Acord final… (2017-2019) au fost culese ultimele nouă poeme, mai limpezite stilistic și mai adânci decât tot ce a scris poetul până la ele. Aici, cugetarea e mai încărcată de morală, în esență, de ceea ce aparține adevăratei destinații a omului pe pământ. Stoicismul, imanent, dar și cules din textele frecventate, nu vine în valuri peste poet, dar se insinuează printre silabele fiecărui vers. Puținătatea acestor ultime piese, dovadă și a acribiei lui Ion Urcan, de totdeauna, ne accentuează sentimentul unei pierderi, pentru poezie, ireparabile. Punem capăt rândurilor noastre cu poemul aflat în deschiderea acestui Acord final…, străbătut de un sunet testamentar: „Eu sunt un spirit clasic. Nu permit/ sentimentelor să mă domine,/ Nu îngădui fanteziei să-și facă de cap. Desfid/ Orice beție, orice alcool, orice drog. De mine/ Trăirile pustiitoare se tem/ Și mă ocolesc de departe.// Toată/ Existența mea/ Stă în mijlocul luminos al minții. În rest/ Sunt alcătuit din membre utile, extremități/ Necesare,/ Între care nu stabilesc/ Nici o ierarhie/ Nu admit/ Nici o preferință” (p. 222).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.