„Când omizile se gândesc la Tine, Doamne, se fac fluturi”

Cărțile ne aleg pe noi sau noi alegem cărțile pe care le savurăm într-un anumit moment al vieții noastre? Cred că răspunsul este undeva la mijloc, întâlnirea cu o carte este un eveniment mijlocit de semnale și disponibilități inițiate din ambele sensuri, iar orizontul de așteptare al cititorului de astăzi este răsplătit cu multe oferte din partea editurilor.

„Sărăcuțul lui Dumnezeu”, una dintre cărțile apreciatului scriitor Nikos Kazantzakis, a fost reeditată în acest an, la Editura Humanitas, în traducerea lui Ion Diaconescu. Autorul mărturisea la apariția ei, în 1956, că nu e doar viața romanțată a Sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care Sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune”. Evident că asta m-a determinat s-o citesc, dar nu este singurul motiv, întâlnirea cu scrierile lui Kazantzakis am trăit-o cu mulți ani în urmă, fiind la fel de încântată de lectura cărților „Grădina de piatră”, „Viața și peripețiile lui Alexis Zorba” și „Ascensiunea”.

Am apreciat, de la prima frază, stilul cronicăresc, învăluitor, care îl poartă pe cititor în călătoria spre trecut: „Eu, nevrednicul, care iau astăzi pana ca să scriu despre viața și faptele tale, părinte Francisc…” (p. 9). E multă poezie în cuvintele naratorului-personaj, fratele Leo, care, potrivit informațiilor rămase din secolul al XIII-lea, a fost unul dintre primii însoțitori și apoi confesor al întemeietorului Ordinului Franciscan: „Toate pământurile au înflorit în mine, răsar amintirile, timpul își întoarce roata înapoi, și iată-le, reînviate sfintele ceasuri în care am călătorit împreună pe fața pământului, tu înainte și eu călcându-ți temător pe urme” (p. 10).

Imaginile, faptele, ideile prezente în carte ne înfățișează eterna confruntare dintre trup și suflet, pe drumul spinos către mântuire, prin altruism, dăruire și iubire față de toate făpturile lumii și mai ales față de Dumnezeu. Odraslă de nobil din Umbria, răsfățat și impetuos, mânat în primii ani de ambiții și patimi, visându-se cavaler, Francisc se convertește în urma unei viziuni în care Dumnezeu îi cerea să-i slujească Lui, astfel devine, prin asceză, „minunea din Assisi” și sfânt al întregii lumi.

Paginile care descriu viziunile sale sunt de o emoție și frumusețe fără seamăn. Într-una dintre ele, îi apare Sfântul Damian plângând. La întrebarea dacă se plânge și în rai, primește un răspuns cutremurător: „Se plânge și în rai, îmi răspunse, dar pentru oamenii care încă se târăsc pe pământ… Lumea se prăbușește, Cristos este în primejdie, ridică-te, pune spatele tău și sprijină lumea să nu cadă. Ca paraclisul meu a ajuns Biserica, o ruină, întărește-o!” (p. 53). Visul lui Francisc este metafora nașterii franciscanismului ca necesitate a înnoirii și întăririi credinței prin reîntoarcerea la principiile, spiritualitatea și morala care au constituit temelia bisericii creștine.

Pelerinajul la Roma, cu scopul de a-i cere Papei îngăduința de a propovădui, dialogul purtat, care nu se desfășoară așa cum și-ar fi dorit, e totuși o revelație: „Îmi vine, părinte sfânt, să bat din palme și să dansez. Deasupra mea, dedesubtul meu, la dreapta și în stânga, suflă Dumnezeu și mă răsucește ca pe o frunză uscată de platan”. Dansul care îl subjugă și îi eliberează în același timp forța lăuntrică mi-a amintit de celebra scenă a dansului lui Zorba: „Dădu capul pe spate, își întinse brațele în dreapta și în stânga, se aplecă până jos, își luă avânt și sări în aer, cu brațele întinse-n lături, și era parcă un răstignit care dansa” (p. 177).

Cuvântările lui Francisc, fie că le vorbește păsărilor cerului, fie că predică oamenilor adunați sau discipolilor săi, au înțelesuri adânci, camuflate în firescul unor fraze simple, pilduitoare: „Surioarele mele, vrăbiuțelor și porumbițelor, gândiți-vă ce bucurii v-a dăruit Dumnezeu – v-a dat aripi să străbateți văzduhul, v-a dat puf să nu înghețați de frig iarna și a împrăștiat pe pământ și-n pomi grăunțe de multe feluri, să nu răbdați de foame…” (p. 196). E o încântare să urmărești, în calitate de cititor, viziunile povestite de Sfântul Francisc, atunci când propovăduiește desăvârșita Sărăcie, desăvârșita Ascultare, desăvârșita Dragoste, trepte ale urcușului mântuirii: „Cum credeți că este raiul? Vreun palat mare, cu scări de marmură, cu aur și aripi? Nu! Nu! Eu într-o noapte l-am văzut în vis: este un sătuc mic, mic și de jur împrejurul lui iarbă; iar în mijlocul satului, în cea mai umilă colibă, lângă fântână, sufletul omului” (p. 199).

Anual, în primele zile ale lunii octombrie, patronul spiritual al Italiei, Sfântul Francisc (n. 1182 – d. 1226) este comemorat cu pioșenie în lăcașul de cult de la Assisi.

„Frații mei, spune Francisc, plec și eu. Mă duc să predic pietrelor, florilor sălbatice, cimbrișorului de munte, mântuirea… Ce este raiul, frații mei, dacă nu pământul acesta, dar virtuos?” (p. 280).