Caligrafii rurale

Ființa Poetului este de o fragilitate puternică, fiindcă ea cuprinde, în bătăile inimii, micile bătălii purtate, neîntrerupt, cu Viața lumii, pentru ca marele război cu nemuritoarele cuvinte să fie câștigat. Poetul este și un îndrăgostit de ape, este acel pescar de visuri care pășește pe valuri la chemarea Muzelor, aidoma lui Petru la chemarea lui Iisus. El trebuie să creadă în Poezie, până în pânzele albe. Altfel, la primul strop de îndoială, se va prăbuși în adâncuri, irevocabil…

În pofida epuizantei activități de jurnalist, Menuț Maximinian (director al cotidianului bistrițean Răsunetul) nu și-a pierdut credința în Poezie – una dintre primele lui iubiri. Cele patru volume de versuri publicate și recenta plachetă Copilul de apă, Bimbo d’acqua (Editura Junimea, Iași, 2022) sunt doar câteva argumente în acest sens.
Noua apariție editorială beneficiază, în paralel, de versiunea în limba italiană a Liviei Mărcan, fiind însoțită de o prefață și o postfață semnate de Constantin Cubleșan și Andrei Moldovan, ambii scriitori remarcând, în poemele lui Menuț Maximinian, prezența universului rural și a valorilor tradiționale. Așa cum se precizează, într-o Notă, placheta este o revizuire și totodată o adăugire a volumului Crucea nopții (Editura Școala Ardeleană, 2018). Cu siguranță, autorul e deopotrivă tenace și meticulos, de vreme ce simte, acut, nevoia unei reconfigurări lirice.
De altfel, creațiile sunt atent organizate și echilibrate, sub forma unui triptic memorabil, cel puțin, prin titlurile bine alese: Crucea nopții, Cețile dimineții, Stingher în miezul lumii.
În primul grupaj, satul arhetipal (Dumbrăvița poetului), cu seculare colinde și tradiții pascale, își păstrează statutul de axis mundi. Predomină sentimentul religios grație fie unor personaje biblice (Iisus, Maica Sfântă), fie unor motive literare, precum „biserica”, „psalmistul”, „clopotarul” etc. Reîntâlnim filonul poeziei tradiționaliste (V. Voiculescu, Ion Pillat, Nichifor Crainic), care nu este transmutat, ci exploatat într-o manieră originală. Menuț Maximinian adoptă, aici, versul liber și conferă modernitate poemului, apelând, deseori, la sinestezie: „Mireasmă de flori sălbatice/ Peste valea/ în care vântul își are culcușul.// Iisus privește spre cerul înstelat,/ Iar licuricii se ascund după lună” (Crucea nopții). Scrise pe spații mici, stihurile reconstituie culoarea altor vremuri prin intermediul unor laitmotive ce sunt tot atâtea reverberații ale copilăriei – vârsta inocenței și a lipsei de griji: „ulița satului”, „nucul”, „covata bunicii”, „merele coapte”, „rugăciunea mamei”, „bătrânii”. Dincolo de laconismul rostirii poetice, de îndelungata căutare a cuvintelor potrivite, majoritatea confesiunilor lirice denotă multă finețe sufletească, transpusă – cu o limpezime admirabilă – în strofe diafane: „Sub nucul bătrân/ Poveștile prind viață/ Cuptorul încins/ Așteaptă pâinea/ Frământată în covata bunicii// Când plouă/ Ascultăm/ Icoane cu/ Bucurii” (Povești).
Desprinzându-se din vechile calendare, Cețile dimineții se așază peste suplețea versului și readuc, pe alocuri, nuanțele postmoderniste deloc reprezentative pentru o sensibilitate poetică exacerbată și, mereu, reflexivă: „Melcii/ Gustă dulceață din borcane englezești/ Iar străzile/ Sunt în palma mea” (Demult). Nuanțele respective sunt întâmplătoare și nu definesc originalitatea lui Menuț Maximinian căruia nu-i sunt familiare nici largile bulevarde, nici blocurile aspre și cenușii, chiar dacă viețuiește printre ele. Poetul rămâne un autentic Homo rusticus (cum i-ar spune Mircea Petean). De o muzicalitate discretă, suita lirică se constituie, mai degrabă, într-un noian de amintiri și vise învăluite de aceleași nostalgii patriarhale pe care le regăsim, inclusiv în poemele de dragoste: „Cobor spre izvorul rece/ Prin cețile dimineții/ Nici urmă de tine// Mi-e tot mai aproape/ Mirosul de flori de fân/ Din părul tău// În barca sufletului/ Inima stă nemișcată// Voi păși pe ape/ Până când izvorul își va reda viața” (Cețile dimineții).
Ultimul grupaj de versuri e un pseudojurnal de călătorie ce radiografiază, în treacăt, marile orașe ale lumii înțesate de zgârie-nori și bântuite de singurătăți. Dar orașele vizitate (Paris, Madrid, New York, Istanbul, Kuala Lumpur) sunt abia „resetări zilnice ale gândurilor” și nicidecum despărțiri de aromele brazilor, de obiceiurile și tradițiile creștine, purtate în suflet de rapsodul transilvan, oriunde s-ar afla: „În Kuala Lumpur/ Pe plajă Crăciunul vine cu ananas/ Împodobim un palmier/ Așteptând heruvimi și serafimi/ Și pe micul Iisus” (Crăciun la Kuala Lumpur).
Reconfigurând volumul publicat anterior, Menuț Maximinian își confirmă, încă o dată, viziunea tradiționalistă și modernitatea limbajului poetic. Fie că practică o poezie de notație, fie că scrie o poezie cu alură aforistică, el caligrafiază emoții și sentimente cu o naturalețe a confesiunii totale și o simplitate cuceritoare, demne de harul unui poet ales.