Articole

Călătorii pentru vedere*

Martie ’84

Mă înspăimânta, în fiecare iarnă, primul vers dintr-un colind de Crăciun, „Ce vedere minunată!… Și nu puneam la socoteală credința, cât falsa bucurie ce sta ascunsă întrânsul. Căci iernile mă îmbătau cu gânduri crude, făcându-mă să uit de nepriceperea privirilor mele.

În cumpăna nopții de vară, tata mă ridica din dulceața așternutului și mă trezea cu vorbe tainice. Apoi mergeam în lungul ierburilor printre dealurile culcate ca niște bivoli uriași între văi. Sub lumina lunii, cărările păreau tărâmuri necunoscute. Scopul acestor călătorii, care pentru mine deveneau fantastice, era tămăduirea privirilor. Și n-am priceput decât mai târziu îndoielnicele speranțe ale tatălui meu cu care porneam la drum. Căci mă simțeam dus de mirosul ierburilor și degetele mi se odihneau în căldura palmei lui. Noaptea ne învelea cu aripa unei cloști plină de îngăduință.

Mă întrebam atunci: dacă o să mă părăsească lumina, ce culoare o fi având singurătatea orbilor? Desigur, cea a obișnuinței. Dacă nu mai poți mirosi o floare, auzi un cântec, spune un cuvânt nu tot singurătate se cheamă? Așa că nu-ți rămâne decât să dorești ce nu vei avea niciodată. Și nu ca să te umpli de zădărnicie, căci îți mai rămâne gândul.

Nopțile de vară ne ademeneau printr-un dor nestăvilit, tată și copil, la ușa singurătății, unde înălțam vederi stelelor, eu cele mai luminoase, el cele mai adânci… „Ce vedere minunată!”.

Am avut și eu odată revelația acestor mirifice cuvinte ale basmului nostru „A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Chiar dacă era într-un vis. Vis care mi-a interpretat într-un fel devenirea.

Pe patul copilăriei mele se așezase fratele meu Nichita Stănescu (da, pentru că în vis făcea parte dintre copiii părinților mei), într-un oftat ușor, cu un caiet întors, dorind să scrie. Copil fiind îi adoram spatele. Mi se părea asemenea unui munte cald care-și ascunde zăpezile. În razele dimineții târzii mi-am dus genunchii la piept, imaginând visuri ce doream să mi se întâmple. Mă minunam de obrazul lui dulce și pentru prima oară fumul din țigara sa nu mi se păru străin în aerul casei. Colinda în mine atâta dragoste și bucurie de prunc încât n-am simțit cât de repede se înnoptase… În lumina lăptoasă a neonului, tata, fratele meu cel mai vârstnic, Ioan, și Nichita îmi hotărau credința în destin. Rămăsesem copil ridicat în picioare pe căpătâiul patului și nu pricepeam de ce tata se grăbea să-mi tină lecția despre folosirea vieții. Arăta același, trudit mereu de tăceri, cu brațele răsturnate în pajiștea mesei, cuvânta rar, împiedicat parcă de gânduri, cu privirile înăuntru pe care le-am crezut întotdeauna depărtări de neajuns:

– În viață, dom’le, trebuie să produci, să lași după tine ceva. Pentru că, să știi, cărțile nu se termină niciodată. Nu mă tem io de asta (ca și cum ar fi simțit împotrivirea mea mută), da’ cu fanteziile nu faci nimic! Așa să știi!…

Clipa de tăcere urmă înăbuși-toare. Bănuiam de ce nu mi-am dorit nicicând somn în fânul șurei sau ieslele vitelor, unde el își dormise nopțile copilăriei și tinereții. Numai după căsătorie, bunicul s-a învoit să-i dea loc și pat în casa lor neîncăpătoare. Ioan anulă sentința tatălui, într-un fel pe care nu-l puteam pricepe:

– Trebuie să încerce. Numai să se țină de treabă… Și mă lăsasem cucerit de mândrie și seriozitate, adică ce, mai încape vorbă, că nu o să mă țin! Însă el știu, se întoarse zicându-mi: „Drumul nu-i așa cum îl privești tu de pe căpătâiul patului!”.

Eram în dreapta lui Nichita și așteptam cuvintele lui ca să le pot împlini mai târziu, ca de altfel fiecare dorință din partea lor, cu gândurile mele… Dar, vai! Fără putință de bucurie, somnul s-a așternut ca o ghicitoare peste „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”.

După jocurile copilăriei și treburile adolescenței îmi petreceam mâinile sub șuvoiul apei pornit dintr-o cană răsturnată din bunătatea cuiva din familie. Îmi frecam mâinile până la înălbire. Apoi alergam la ștergarul alb spânzurat într-un cui de ușa camerei. Cocoloșeam pânza aspră și cântam cântece impuse de sărbătoarea vârstei. Acest fel de simțire îmi dădea speranța că-mi spălasem și sufletul. Însă bucuria era trecătoare, căci vocea tatii se dezlănțuia ironic:

– Frumoase rugăciuni ai! N-am ce zice!

Gestul lui mă întrista de fiecare dată și încercam să aflu motivul reproșului. Așa că îl studiam îndelung când se îndemna a lua masa. După spălare se îndrepta cu mâinile pământii și noduroase spre dosoi. Frământa zăpada lui, murmurând o rugăciune. Pentru mine devenise fascinant acest ritual, mai ales că mi se părea tainic murmurul neînțeles. Poate că de asta începusem să-l suspectez cât se gândește la rugăciune și cât la mâncare. Nerăbdarea m-a făcut să-l întreb într-o zi:

– De ce nu spui rugăciunea cu voce tare, dacă tot o ai pe buze?…

Mă privi cu îngăduință:

– Nu-i de ascultat… Și pânza presărată cu pete de umezeală se lăsa spânzurată în cuiul ușii ca o speranță. Și dacă se îndemna spre puțina hrană ce și-o dorea, nu făcea altceva decât să-și continue gândul pentru copiii lui care prin el trebuie să fie mai împliniți decât o rugăciune și mai adevărați decât o mâncare…

Poate că de aceea când îmi spăl mâinile mă străbate de fiecare dată, acest gând intuit. Altfel n-am cum înțelege de ce mi-e dor de zăpada unui dosoi, de o rugăciune, un gând…

În fața tablei nu reușeam să-mi închipui de ce negrul trebuie să fie noapte, în care să lași cuvinte în veșminte de alb. Poate pentru că lumina gândului străbătea, în acea dimineață, bucuria zorilor. Mi-atinsesem obrazul de lacrima ferestrei cum altădată de obrazul tău, în amintire. Rănile dulci ale nopții coborâseră în trup cu vitejia leneșă a somnului. Privirile plecaseră a întrebare:

– Unde aleargă departele? Spunea vocea gândului meu. Desigur, după mult mai departele, căci și-l dorește aproape…

Peste închipuire, vocea profesorului izbucni revoltător:

– Cară-te la loc, neisprăvitule! Pentru ultima oară îți spun: flexiunea pronumelui de întărire la singular este: însumi, însuți, însuși (masculin); însămi, însăți, însăși (feminin).

 

*Text apărut în „Condeie Sălăjene”, Liceul de Filologie-Istorie „Simion Bărnuțiu”, Șimleu Silvaniei, nr. 7.

 

***

 

Ochi

 

Deasupra noastră se adună ochi

nori de ochi, alai de ochi,

stafii de ochi respirând,

pornește o ploaie de ochi

înspre noi ca nicicând

arzând de dureri,

înspăimântați

prea mult flămânzi de tihnă,

și râuri de ochi care curg

și gurile noastre sunt pline

ninge cu râpe, cascade, vâltori de ochi,

fântânile limpezi se-neacă în ochi.

 

(Silvania. Antologie de versuri și proză, Zalău, 1979)

 

 

Grota nimfelor

 

Femeia cu trup de tăcere și fără de umblat

trăia în fiecare piatră

și prin blesteme terfelesc înțelepciunea.

Ea, Ana zidurilor, ca o mireasă tristă de-un veșnic vis

chema bărbații singuri și-i despuia pe pietre

cu o dragoste nebună îi arunca în marea lor de gânduri.

ca să adore nimfe

dar, vai, bezmetici lăsau săruturi

ca niște răni pe pietre.

 

 

În lumina diamantelor nebune

 

Noaptea, meduzele ard în pântecul mării

ca lacrimi fulgerate de vis

smulse din gândurile naufragiaților în iluzii

 

săruți glezna femeii ascunsă în valuri

și ea îți pedepsește chipul cu tristețe

și-n ea se deschide o copcă plină de ochii bărbaților

arzând cum meduzele noaptea în pântecul mării

ca-ntr-o biserică albastră cu clopote ucise

și îngeri nătângi.

 

 

Melancolie IV

 

Amurgurile-ntorc vapoare de lacrimi la orizont

când vremea sosește să dormi ca un copil pe pietre

s-asculți obosita dragoste a valurilor

cu ființele tăcerii.

 

Respiri aerul greu al mării și ți se pare

că petreci într-un mormânt deasupra cu cer

și împrejurul tău cade o zăpadă de vis

din pălmile sparte ale lui Dumnezeu.

La răsăritul soarelui

 

Copiii pleacă

la răsăritul soarelui

prin tinerețe pleacă ei

în lumi obosite din ce în ce mai mult

și nu se mai întorc niciodată

 

Părinții așteaptă

îi așteaptă pe cei plecați

plecați și ei într-un timp al nevinovăției;

îndărătnic îi așteaptă,

deși, știu că nu se vor mai întoarce niciodată

nici ai lor, nici ai altora,

nici ei să-i poată căuta.

 

Pleacă copiii

la răsăritul soarelui

cu amintiri tăinuite, care, într-o zi, vor răscoli sufletul.

 

 

Marină I

 

Bărbații pleacă la o bătălie nedreaptă

văzduhul le veghează trecutul neînsemnat

neliniștite păduri amintiri lunecă în zborul pescărușilor

stând aproape de cer ca niște îngeri împovărați

cu imense meniri

peștii – ancore ale necuprinsului sub valuri

cuceresc adâncul mereu învins.

 

Bărbații pleacă la o bătălie nedreaptă

la picioarele lor liniștea mării

plânge despre întoarcere.

 

 

Prin sângele cuvintelor

 

Simt geamurile sfârtecate de tăcere –

prin sângele cuvintelor

o noapte nudă muţea –

doar privirea ta lucea

rostogolită peste pieptul meu

ca un blestem al aerului

pe care-l respir.

 

 

Ruga

 

îngenunchind caişi

în lutul dorului

frământat de undele

naşterii

înflorindu-mi în trup

ruga fierbinte de rouă

să mă alunge din viaţă

în sufletul acelor caişi

cu coaja de soare

am lăcrimat într-o cruce despicată

din care răsăreau

îngenunchindu-mi-se-n trup

seminţe de linişte înrădăcinate

ca sufletele pietrelor.

 

 

Născută pentru a se naște

 

În zorii liniştii

stelele-şi vor lepăda lumina

rămânând

ca îngerii înnegriţi

de-atâta coborât în cimitir

să care suflete

lepădaţi şi ei

de arcuirea privirilor

când liniştea lunii

mă va sfâşia până-n tăcerea

pietrelor

iar aripile se vor alunga

una pe alta

fără naşterea mea

În zorii liniştii

crucile vor fi răstignite

în mormintele

din inimă.

 

 

Dorința

 

Am venit la margine de haos

să te strig să te strig

îmbrăcat în straie de sete

ca să vii şi să vii

numaidecât

lumină dulce doină lină

ochii mă dor singur mă simt

lunec în sensuri nepricepute

slăbeşte tăcerea cu care te strig

se-nvecheşte dorinţa cu care te chem

infinitului îi cer linişte

păşind nesigur

singur.

 

 

Vara în cuvinte

 

Când e vară-n cuvinte

păstor de linişti las turma

cu clopote de suflete albastre

în iarba de clinchete

şi-n ochii îngerilor ascult

cum în cerul cuvintelor

paşte o turmă de nori.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.