„Singuri nu descoperim decât absolutul nimicului. Dar tu, tu mi-ai arătat absolutul frumosului.”
(Eric-Emmanuel Schmitt)

Cartea „Viața mea cu Mozart”, scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt în 2005, tradusă de Lidia Bodea și reeditată la Humanitas în acest an, a fost lansată în iunie 2024, la Librăria Cărturești. Textul e fascinant prin mai multe calități: e o scriere cu valențe de eseu, care îmbracă forma romanului epistolar, ingenios structurat, și o lecție competentă despre modul în care putem să înțelegem muzica. Schimbul de scrisori autor – Mozart este de fapt o subtilă autobiografie, abordând emoții resimțite de-a lungul evenimentelor și experiențelor existențiale ale vârstelor diferite, debutând tranșant, cu mărturisirea adolescentului chinuit de incertitudini:
„El a început corespondența noastră.
Într-o zi, aveam pe atunci 15 ani, mi-a trimis o muzică. Mi-a schimbat viața. Mai mult, m-a ținut în viață. Fără muzica aceea, aș fi murit.”
Dialogul se țese din cuvinte așternute pe hârtie și răspunsul constituit din fragmente muzicale, (16 la număr), din opera nemuritoare a lui Mozart, cum ar fi în acest prim apel, opera Nunta lui Figaro. Astfel, disperarea adolescentului „obosit de viață” se metamorfozează sub oblăduirea îndrumătorului spiritual, care îl învață „câteva lucruri rarisime: încântarea, blândețea, seninătatea, bucuria”. Familiarizarea cu universul mozartian se petrece ca un spectacol miraculos, cu dublă destinație. Ascultând arii din opere, fragmente din sonate, concerte, mise, autorul trece cu mai mare ușurință prin momente existențiale favorabile sau nefaste, iar cititorul se inițiază în vastul și genialul repertoriu mozartian.
Cartea se citește „andante”, fiind o alternanță de text memorialistic și o invitație la audiție. Prin apelul la tehnologia actuală, un cod QR dă posibilitatea de a accesa playlistul constituit din înregistrări simfonice de înaltă ținută artistică. Aș spune că experimentăm, odată cu răsfoirea paginilor cărții și audiția pieselor muzicale, plăcerile vieții sublimate în artă sau, mai bine spus, o formă inovativă de sincretism al artelor.
La întrebările neliniștitoare ale ființei umane, adresate prin epistole, uneori pe un ton mai calm, alteori mai precipitat de gravitatea situației, maestrul „răspunde” cu cea mai potrivită propunere de audiție din creația sa. Când autorul misivei caută o melodie pierdută în îndepărtata copilărie, i se oferă un fragment din Flautul fermecat, moment în care descoperă cu uimire inocentă, că marele Mozart „i-a dedicat o operă”. Când ascultă corala Ave verum corpus, în ajun de Crăciun, are revelația că „dintr-un cor de bătrâni se năștea o muzică rotundă, nouă, catifelată, ca un bebeluș abia îmbăiat”.
Fiecare răspuns la epistole e magnific: Concertul nr. 21 pentru pian, Andante, îl face să exclame: „În muzica ta aud două cântări: cântarea creaturii și cântarea lui Dumnezeu”. La pierderea femeii pe care o iubea, întrebarea: „Te poți obișnui cu absența cuiva?”, primește un răspuns imaginar: „Te obișnuiești cu suferința, nu te împaci” și unul muzical: Concertul nr. 3 pentru vioară, Adagio; asta e mângâierea de care are nevoie. Concertul pentru clarinet, Adagio îl face să simtă că „Tristețea era scăldată în frumusețe”. Și pentru că o viață e un edificiu neterminat, Recviemul e singurul exemplu de operă pe care geniul „nu putea și nici nu voia să-l scrie”. De altfel, în tandemul scriitor-compozitor e o asemenea empatie, încât Eric-Emmanuel Schmitt notează: „Mă-ndoiesc că-mi place Recviemul tău”. Apoi îl abordează din nou, printr-un P.S. ușor ironic-hilar: „Voi muri și eu într-o zi. Ce muzică îmi recomanzi pentru ziua aceea?”…
Din loc în loc, textul devine așa cum era și firesc, un exercițiu de admirație: „tu mă faci să simt cât de bine e când doi oameni se admiră”. Pe de altă parte, scrisorile se dovedesc a fi un dialog sincer între artiști: „Mai întâi să știi că am intrat în tabăra ta, a creatorilor: iată-mă scriitor”… și un prilej de a exprima neliniștea creatorului responsabil: „Cum să mai poți scrie teatru după Beckett? Prin ce mijloc să mai filozofezi după ce filozofia a fost deconstruită?”
Soluția împlinirii și fericirii prin opere de artă capabile să treacă de bariera efemerului e totuși speranța care ne-a mai rămas intactă: „muzica e-n stare să ne poarte de la disperarea cea mai cruntă, la pofta de a ne bucura nemăsurat”.
+ There are no comments
Add yours