Articole

Botezul gândurilor

Imaginea dascălului se pierde în vâltoarea vremurilor aspre pe care le trăim și puțini dintre noi ne mai amintim, astăzi, de sfioasa Dăscăliță a lui Octavian Goga, de „bătrânul dascăl” din Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu ori de simplitatea și modestia Domnului Trandafir, sugestiv creionate de Mihail Sadoveanu. Parafrazându-l pe marele poet german Friedrich Hölderlin, ne întrebăm și noi, adesea: La ce bun dascălii (a se citi profesorii) în vremuri de restriște spirituală?… Și totuși…

O jumătate de veac, Octavian Guțu a fost profesor de limba și literatura română la Liceul de Filologie-Istorie „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei (în prezent, Colegiul Național „Simion Bărnuțiu”). Îndelungatului parcurs didactic i s-au adăugat, treptat, alte activități școlare (director al colegiului menționat anterior, 1978-1990; inspector școlar general al Inspectoratului Școlar Județean Sălaj, 1990-1996) și extrașcolare (membru în Colegiul Prefectural al Prefecturii Județului Sălaj, 1990-1992; consilier în Consiliul Județean Sălaj, 1996-2000; primar al orașului Șimleu Silvaniei, 2000-2004; consilier în Consiliul Local al orașului Șimleu Silvaniei, 2004-2008).

Fără îndoială, impresionantul palmares îl îndreptățește pe „dascălul de citire și simțire românească” să-și adune reflecțiile dulci-amărui despre viață și, pe alocuri, despre propria-i viață, într-o carte surprinzătoare, intitulată Gânduri nebotezate. Un leac pentru singurătate (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022). Surprinzătoare, nu atât prin târziul debut editorial, cât prin faptul că ne aflăm în fața unei antologii de cugetări, maxime și aforisme care nu sunt extrase din cărți (așa cum, probabil, mulți s-ar fi așteptat), ci din viața trăită, cu intensitate, conform versurilor eminesciene: „Nu e carte să înveți/ Ca viața s-aibă preț/ Ci trăiește, pătimește/ Și de toate chinuiește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește.” De ce gânduri nebotezate? Ne lămurește autorul însuși: „Când un gând și-a găsit un cititor, deci un destinatar, acela este momentul botezului acestuia. Gândurile în care niciun cititor nu se regăsește, rămân nebotezate, precum literatura de sertar. Ele devin gânduri de prisos sau orfane. Un gând botezat moare atunci când cei care l-au botezat nu-l mai folosesc.”

Melancolice ori surâzătoare, ironice sau sceptice, multe dintre aceste reflecții sunt memorabile grație acurateței limbajului și rostirii esențializate. Dascălul „vede” cuvintele înainte de a le materializa și simte, acut, valențele lor expresive. Iată câteva mostre: „Adevărații nevăzători nu sunt orbii, ci cei vii care văd, dar nu văd ce văd”; „Când o dorință nu ți se îndeplinește, înseamnă că nu-i făcută pentru tine”; „Singurătatea este singurul mod de a fi prin care nu faci rău nimănui”; „Când mâine e mai puțin decât azi, mai bine rămâneam la ieri”; „Adevărații patrioți sunt păsările călătoare”.

Remarcăm diversitatea tematică a gândurilor din care nu lipsesc iubirea („vara sentimentelor”), timpul, prietenia, politețea („haina de sărbătoare a caracterului”), lectura („o călătorie care nu se plătește, se răsplătește”) și, desigur, școala cu laitmotivul ei, dascălul: „Marii dascăli nu s-au considerat niciodată exemplul perfect pe care elevii lor trebuie să-l urmeze. Poate tocmai de aceea, aceștia au făcut-o”.

Pe cât de lucid, pe atât de elocvent este Octavian Guțu, mai ales, atunci când schițează tipuri umane, precum ipocriții, lingușitorii, bârfitorii („cei mai mari colportori de neadevăruri”), îngâmfații („cei care cred că ei au născut lumea și au dreptul să o stăpânească”), demagogii (al căror cuvânt „e un fulg de nea”) și, nu în ultimul rând, orgolioșii: „De cele mai multe ori, orgolioșii sunt pretinși premianți care n-au ajuns pe podium”.

Uneori, în câteva fragmente de jurnal, inteligent inserate, ipostaza contemplativă și sentimentul de admirație în fața naturii ne dezvăluie o sensibilitate exacerbată, cu reminiscențe romantice: „Când plouă, întotdeauna am impresia stranie că între cer și pământ se transmit nebănuite mesaje. Purtătorii lor sunt stropii de ploaie. Pământul răspunde schimbându-se la față”.

Alteori, gândurile recuperate din ceața amintirilor și răvășite de dorul căruia nimeni nu-i poate „pune cătușe” sunt botezate cu stropi miraculoși de poezie: „Apropiindu-te, am început să-ți simt absența. Și-mi era frig. Ce veselă erai!”

Melancolia duioasă, spiritul introspectiv și retrospectiv, ironia amabilă sau usturătoare, scepticismul bonom și seninătatea abstractă însoțesc, rând pe rând, aceste confesiuni laconice, netulburate de vacarmul searbăd al străzii.

Învăluită de singurătate și plină de înțelepciune, cartea lui Octavian Guțu explorează condiția umană în toată complexitatea ei, pentru a radiografia, apoi, spectacolul vieții cu virtuțile și defectele oamenilor.Totodată, ea se constituie într-o mărturie elevată a faptului că adevărul, binele și frumosul nu au dispărut din lume. Dar trebuie, mereu, să le redescoperim…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.