Botezul firului de iarbă – Traseu poetic

Botezul firului de iarbă, volum apărut sub semnătura Rodicăi Dragomir, la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, propune un limbaj poetic discret, simplu și maturat, care transcrie complexitatea trăirilor interioare ale unui eu măcinat de trecerea inexorabilă a timpului. Cu o mai rezervată disponibilitate pentru jocurile textuale, versul Rodicăi Dragomir se manifestă în zona sobrietății, a rigorii compoziționale, a unei asumate decelări ce vizează principiul concordanței dintre mecanica textului și mecanismele intrinseci ale ființei. Astfel, textualismul și autenticitatea rostirii sunt cele două coordonate după care se orientează poemele prezentului op, coagulând și alte elemente. Evident, este vorba despre ingineria textuală recognoscibilă în ultima parte a volumului, prin grupajul de haiku-uri și prin dimensiunea autoreflexivă emanată prin poemele primului grupaj. Tehnică poetică, modus vivendi, dar și valoare terapeutică, poemul este purificare prin taina botezului, căpătând accente sacre. Are deopotrivă sens compensator, resimțit ca modalitate de transgresare a limitei, dar și sens actualizant al unor latențe interioare. Temele, motivele sunt înscrise literaturii tuturor timpurilor, și anume trecerea, fragilitatea ființei, zborul, dar sunt abordate cu luciditate și integrate actului creator. Rodica Dragomir scrie o poezie autoreflexivă și autoreferențială, în interiorul căreia se poate remarca o evidentă propensiune pentru analiză.

Spațiu de tranziție, supraetajat, al reflexivității, poemul glisează între vârste poetice distincte, dar este și un spațiu al intertextualității. Coexistența vocilor, arta combinării, varietatea etajărilor înscriu poetica Rodicăi Dragomir într-un proteism al formelor fluidizante. Zborul devine sinonim cu eliberarea, sugerând dorul de transcendent, dar aidoma viziunii simboliștilor, traduce fragilitatea ființei: „zborul, care ne-nălța cândva,/ va atârna de aripa bolnavă”. Aspectul narativ și caracterul evocator al unui illo tempore sub zodia armoniei, a purității depline surprinde secvențial conviețuirea dintre ființe și amintiri, o conviețuire neantagonică, dimpotrivă armonică: „Îți mai aduci aminte de/ puritatea trecutelor zăpezi,/ când străbăteam, în tineresc alai,/ pădurea de mesteceni/ în sănii trase de aprigi cai?”. Finalul poemelor este pe alocuri tăiat, căpătând aspect gnomic: „Nu bănuiam că/ timpul e înșelător/ și vremurile-s de vânzare”.

Poemul este o căutare a propriei voci, iar întregul op devine o imixtiune poetică glisată pe paliere diferite. Citim când un poem reflexiv-meditativ, când o radiografie a lumii contemporane cu inflexiuni critice: „Pe-un drum părăsit,/ Don Quijote se-ntoarce,/ învins, din lupta spre care/ îl poartă mereu/ un vis nenuntit”; „Tot mai grăbiți ne vom înstrăina,/ robotizați, supravegheați,/ conduși de diabolice mașini și/ ucigașe corporații”. Tonul acid, vitrionant, caustic se combină cu cel melancolic, suav, blând traducând stări diferite; poemul nu mai este un turn din înălțimea căruia poetul creează, meditează, se confesează, ci a devenit realul observat și mărturisit cu franchețe: „Cum să rămâi nepăsător/ în turnul tău, ascuns de lume,/ când talpa lui se adâncește-n lut,/ când lumea geme sub trădări,/ hoții, lichele, nerușinare și prostie/ ce-s cocoțate sus?”. Poemul Turnul de fildeș este o ars poetica, reliefând misiunea poetului de a mărturisi tarele unei lumi în cădere. Vremea visării, a poemului oniric s-a scurs în curgerea nesfârșită a timpului, rolul artistului este de a amenda, prin cuvânt, o lume în degradare: „Deci, tu, poetule, coboară în cetate,/ cuvântul tău să fie glonț!”. Lumea este epurată de iubire, de valori și principii, iar poeta ne prezintă o societate în regres, un timp kantian, al destructurării, al devalorizării. Dictonul caragialian „Ce lume! Ce lume!” se combină cu cel simbolist într-un poem de notație, de observație: „Lumea-i un circ cu clovni cabotini/ ce poartă dueluri pe sticlă./ Ce lume, ce lume bolnavă, nebună!”.

Universul Rodicăi Dragomir este unul scenic, al dihotomiilor, o lume a circului, dar și a meditației, unde melancolia și frământarea interioară își dau întâlnire într-un substrat elegiac. Singurul, poetul, mai este o odă a bucuriei într-o lume copleșită de rău: „Mă simt cuprinsă într-un cerc/ cu păsări, fluturi, ceruri prăbușite,/ munți răsturnați, culcați între/ mormintele de maci/ din largi câmpii rotite/…/ Și drumul noilor mistere/ va fi-nsoțit de păsări/ libere, în zbor,/ cântând odă iubirii/ și oda bucuriei re-nvierii”. Construcția pe care ne-o propune autoarea este sinonimă cu Turnul Babel, cu Golgota, un univers care se construiește, dar se și prăbușește succesiv, traducând în esență o deconstrucție a realului, a unității: „Păduri de gânduri mă frământă/ și-mi simt o cruce grea pe umeri,/ iar drumul meu devine/ o altfel de Golgotă./ Întoarcerea aș vrea să mi-o plătesc/ cu-arginții păcătosului./…/ ființa-mi, rătăcitoare-n/ tărâmuri străine,/ își caută-ntregirea/ în ziua ce naște lumina”.

Un alt motiv recurent în jurul căruia se coagulează rostirea poetică și aceste „mitologii personale” este teama de singurătate a ființei, închiderea, claustrarea într-un univers interior: „Stăteam în mijlocul unei odăi/ ce n-avea uși./ Cum am intrat, pe unde-am/ să mai ies, m-am întrebat./ Și-am început să caut, înfrigurată, tăinuitele uși.// Să fiu închisă doar în mine/ sau sunt o victimă a/ unui vis?”. Motivul umbrei coroborat cu acela al întunericului și al luminii, acumulând sugestia sfârșitului prefigurează devenirea ființei: „Mă simt și eu chemată/ de umbra-mi răsturnată/ pe-un val întunecat/ la «cina cea de taină» a umbrelor/ în nelumit hotar,/ în care timpul a-nghețat/ și niciun gând,/ și niciun dor/ nu te mai caută”. Condiția umană, problema reiterată a timpului care se scurge capătă o expresie specifică. Curgerea este o rutină a devenirii și întregul volum se unește într-o viziune heraclitiană menită a declanșa neliniștea: „Acoperișul lumesc pare a curge,/ topit, peste mine”; „Mă fascinau mulțimile de stele./ Unele însă erau mai palide,/ mai stinse./ Mă întrebam dacă și ele/ sunt muritoare ca mine”.

Ultima secțiune a volumului este dedicată haiku-ului nipon, dar coagulată ca tematică, tot în jurul trecerii, a devenirii. Deconstrucția la nivelul structurii poetice poate fi interpretată ca o formă a nonconformismului, iar grupajul urmează, într-o manieră condensată, esențializată, evoluția de la viziunea cosmogonică, la dorința de manifestare, iar apoi la dimensiunea escatologică, redate prin motivele anotimpurilor: „Vânt dezlănțuit,/ cer prăbușit peste noi -/ gânduri rebele”.

Avatarurile sesizabile la nivel tematic și structural anunță un poet cu o interesantă disponibilitate spre stiluri diferite, spre etajări în care caută și se caută pentru a se impune ca voce în peisajul liricii contemporane.