De fiecare dată când ningea la noi în pustă percepeam acea ninsoare ca pe ceva mult mai mare decât simpla iarnă. Eram convins că Nordul ne face o vizită, un Nord personificat, care conține și iarna, și viscolul, și nemărginirea albă, acea tăcere albă care ne încălzește inimile. Acel Nord era un personaj, numit deseori la noi Ningău, Gerar sau Făurar.
La fel cum toamna era reprezentată printr-o fată frumoasă de pe ai cărei umeri se revarsă belșugul și roadele, și acest Nord avea în mintea noastră multe chipuri: sania cu cai și zurgălăi, sania pentru derdeluș, lupul, poveștile bunicilor la lumina lămpii cu petrol și, evident, vacanța. În memoria inimii nu există un tărâm spiritual mai puternic decât iarna, care însemna, de cele mai multe ori, satul.
Dintr-o memorie care parcă scoate un timp secret păstrat în sertarele copilăriei, ne amintim de poveștile spuse de bunici, la lampa cu petrol, pe la mijlocul anilor ʼ80 ai secolului trecut. De exemplu, despre Iordănitul femeilor, un obicei ce are loc în ziua sau în noaptea de Sfântul Ion (7-8 ianuarie), o adevărată petrecere cu mâncare și băutură doar între femei. A iordăni vine de la a stropi cu iordanul sau cu apa sfințită de la Bobotează și mai înseamnă și a petrece, a chefui. În această zi, normele de bună-cuviință ale satului tradițional erau abolite, excesele de băutură și petrecerile peste măsură fiind tolerate. Femeile se considerau acum mai tari și cu mai multe drepturi ca bărbații: lipseau de acasă, lăsând copiii în grija soților și a soacrelor, chefuiau, se distrau fără să dea cuiva socoteală, „iordăneau” toată noaptea. Dimineața, pe drum, îi luau pe sus pe bărbații ieșiți întâmplător în cale și-i duceau cu forța la râu sau la o apă, amenințându-i că îi aruncă dacă nu se răscumpără, de obicei cu o vadră de vin. În anumite sate, tinerele neveste erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual special, compus și din udatul cu apă la fântână, râu sau lac.
Copii fiind, mulți dintre noi ținem minte acea senzație de înțepătură în nări a aerului rece, a acelui frig revigorant, a căldurii din soba de teracotă sau din șpohertul de fontă. Ținem minte sunetul fermecat al clipocitului papricașului în oală, fața aspră a bunicului și barba lui de patru zile, care zgâria ca un șmirghel, bruma de pe cojocul lui, câinii mari care abia așteptau să zburde cu noi sau să ne tragă pe sanie, coviltirul zăpezii așternut pe căciula de paie a vechiului șopron, sălciile prinse în gheață la malul pârâului care ne șerpuia prin grădină. Și bucuria de dimineață a primei priviri aruncate pe geam, după ce ne trezeam sub duna grea din pene de gâscă – și vedeam că afară totul este alb. În clipa aia începea veșnicia noastră, nemurirea noastră de copil. Acest Nord era pentru cei care am crescut la sat un tărâm mental în care încă nu apăruseră nici măcar primele bacterii, un tărâm virgin, neatins încă de păcat, de vreo prăbușire a omului, un spațiu în care răul n-a pășit încă.
Bunica tricotează ciorapi de lână, în două culori, bunicul sfarmă porumbul de pe știuleți în găleată, cu palma goală. Și vine altă poveste, despre Sânpetrul lupilor (16 ianuarie), o sărbătoare care se ține pentru ca lupul să nu facă pagube în gospodării, iar oamenii să fie feriți de boli. În această zi, lupii se strâng în haite la urlători, unde încep să cânte, invocându-și divinitatea, Sânpetrul lupilor (sau Sânpetrul de iarnă) să vină pentru a le împărți prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Sânpetrul sosește la miezul nopții, pe un cal alb, și împarte fiecărui lup câte-o oaie, un miel sau o căprioară, lupii urmând să nu se atingă decât de darul primit. Se zice că un om curios din fire s-ar fi dus în pădure, odată, să vadă și el cum se adună lupii. La sfârșitul adunării, a venit și un lup șchiop, rugându-l pe Sânpetru să-i dea și lui ceva. Cum nu mai rămăsese nimic, Sânpetru i l-a dat pe omul din copac. De atunci, oamenii nu mai au curajul să iasă la pădure în noaptea de Sânpetrul lupilor. Această sărbătoare este considerată miezul iernii, momentul în care începe să se înmoaie gerul și se fac pregătirile pentru muncile de primăvară. De Sânpetrul lupilor nu se toarce, nu se coase, nu se pieptănă, nu se împrumută și nu se dă din casă. Femeile nu lucrează lână, ca să nu le mănânce lupii oile. Nu se gătește carne, dar se mănâncă plăcinte. Cine nu mănâncă plăcinte în această zi se rătăcește în călătorii. În această zi, oamenii se feresc să-i pronunțe numele lupului pentru a nu invoca animalul. Nu se scoate gunoiul sau cenușa din casă pentru ca lupii să nu se înmulțească.
Deși, în Banat, iernile noastre nu se pot bate cu frumusețea iernilor din Maramureș sau Făgăraș, magia pustei încărunțite de lunile lui Ningău, Gerar și Făurar se transformă într-un altfel de opium iernatic mai departe, spre Caraș-Severin, în munți, la Semenic, Gărâna, Anina, Sasca și împrejurimi. Și noi ne-am însușit această iarnă bănățeană a noastră ca pe una personală, o iarnă care, de fapt, ne ferea de frigurile interioare și ne făcea cald în inimi, așa cum trosnește o buturugă veche în sobă și ține jar până dimineață.
Muzeul Satului Bănățean Timișoara ilustrează iarna copilăriilor noastre, iarna bunicilor noștri, iarna satului, iarna șoricului de porc și a cârnațului, a vinului fiert, a colindelor, a șezătorilor. Iarna memoriei noastre. Pe cărări, pe streșini, pe islaz, pe câmp, pe cocoașele vechilor case, așa, frumoasă, cum am ales noi să o ținem minte.
Nimic, la prima vedere, în pusta asta a noastră. Nu ai frumusețile sălbatice ale versanților abrupți, nu ai susurul pâraielor de munte, nu ai prospețimea codrilor de brad. Pusta te obligă la contactul direct cu tine însuți, cu pământul, cu orizontul – pentru că tu ești acel orizont. Această magie a depresiei spațiului deschis, a acestui eșafod interminabil, e înțeleasă doar de un suflet de grănicer – arșița în deșertul lui august, colibele de paie în mijlocul bostanului, fântânile în marea câmpiei, viile. Acest suflet de grănicer aude cum ruginește toamna, cum se transformă caii albi în cai de foc și cum trosnește tuleiul în cuptorul pentru pită. Aude cum ne nășteam, cândva, pe verandă, și cum bătrânii noștri dormeau sub streașină până la prima brumă.
Nimic la orizont, totul e împrăștiat prin tine, îți vine să fumezi, să taci și să fumezi. Noroc cu Muzeul ăsta al Satului Bănățean – locul în care au înviat bunicii și de ale căror povești ne aducem aminte și astăzi, despre marile zeități ale iernii și timpul dimensionat parcă în basm, cum ar fi Sâmbăta Sântoaderului. Ea aparține celui mai puternic și afurisit dintre „Caii lui Sântoader”. Este ziua când se spală părul cu apă, se tunde părul de pe fruntea vacilor (invocând un descântec pentru a crește părul fetelor) – ele nu au voie să iasă din casă fără a fi spălate, deoarece caii le mănâncă părul, este ziua când fetele trecute de 14 ani își despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.
Am pus pe foc un butuc uscat, a și trosnit instant. Prin grădinile înghețate, câinii au început să bocească. Probabil că știu ei ce și cum. Butucul a făcut jar, soba din teracotă e încinsă, căldura aduce somnul. Am tras șuba mai bine pe mine. Mi-e frig, mi-e bine. Nimic în pusta asta lui ianuarie, doar eu, golit de orice surplus. Mi-e bine, mi-e bine. Noroc cu Muzeul ăsta al Satului Bănățean. În somn îmi vine bunicul cu încă o poveste. E deja vremea pubertății, adolescența e aproape, prima iubire va veni ca o avalanșă.
Dragobetele (24 februarie), cu puțin timp înainte de echinocțiul de primăvară. Biologii spun că atunci începe împerecherea păsărilor necălătoare, statornice. Spațiul gol dintre două păsări care stau cioc în cioc formează o inimă, care a și rămas simbolul Dragobetelui la români în numeroase obiecte de artă populară. Dragobetele este fiul Dochiei și, în unele zone, poartă numele de Năvalnicul. Fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet. De Dragobete, feciorii și fetele se primeneau în haine curate, de sărbătoare, și porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală: Dragobetele sărută fetele! Astăzi, după aproape patruzeci de ani de la ascultarea acestor povești la gura sobei, umorul și cinismul nu ne-au ocolit, căci oameni suntem, iar unii dintre noi am ajuns să-i spunem Drag Orbete.
La final de februarie, o brumă stranie se așterne pe piscurile inimilor noastre pe timp de noapte, și nu se vede, e o liniște care ne cerne pe furiș tot neamul sufletului, tot ce suntem. Dimineața ne trezim sub plapuma caldă a unui ger frumos care nu ne atinge, suntem ca un blat alb de brânză, poleit, parcă, cu pătrunjel ras. Uriașul ianuarie tace în noi, cu noi, pe limba noastră, să fim tari tot anul care ne va asedia mai apoi cu toate cele ale lui, cu farmec și oroare, cu putere și prăpăstii, cu ploi și jar, cascade și fulgere. Bruma neagră, albul nocturn. Noroc cu Muzeul ăsta al Satului Bănățean.
Notă: unele informații sunt preluate din Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri, https://archive.org/details/I.Ghinoiu-SrbtoriiObiceiuriRomnetiAN/mode/2up, accesat la data de 18 noiembrie 2025.
