Binoame existențiale

Mintea de cristal, Traian Ștef

Dacă Traian Ștef e un echinoxist născut, iar nu „făcut” poate fi o dubitație centrală a celui care urmărește parcursul literar al poetului și criticului orădean care, la 32 de ani de la debutul în volum, alege să marcheze șapte decenii de existență printr-un volum de păstrat pe noptieră și de răsfoit periodic. Citindu-l și recitindu-l, mi-a revenit în memorie mărturia-crez a poetului, rostită cu ocazia lansării volumului Cardul de credit, la Zalău, care sublinia ideea că, dincolo de clasicele etape ale creației, căutate cu obstinație de criticii și istoricii literari, fiecare volum are propria sa identitate și formulă. Și Traian Ștef nu se dezminte nici cu volumul Mintea de cristal, apărut în 2024, la Editura Rocart, în colecția „Poeți de azi”, în care, deși reia unele dintre temele exponențiale din poezia sa – creația, moartea, destinul, dezrădăcinarea de sine și de lume –, reușește să le îmbrace, festiv sau funebru, într-o formulă poetică plină de sevă și sens.

La o primă lectură, tentația ar fi să cataloghezi volumul drept unul al dihotomiilor majore, al antinomiilor pe care vârsta maturității îți permite să le observi, să le diseci și să constați că nu doar rădăcinile, ci și fructele sunt, de multe ori, amare. Aș îndrăzni să spun că, dincolo de substanța profund filosofică a cărții, poetul optează pentru numeroase binoame existențiale, căci reușește să contureze nu doar diferențe, ci și sume de termeni/monoame. Centrale sunt binoamele minte și inimă, viață și/ca vis, lumină-întuneric, zăpadă-oglindă, trecut-prezent, poezia înaltă-poezia joasă, dar se conturează, treptat, și o pleiadă consistentă de binoame conexe sau derivate.

Un aer elevat și o tonalitate solemnă răzbat din paginile volumului care, înainte de toate, pare să aibă un rol de catharsis pentru poetul care, luptând cu propriul destin, uman și artistic, a simțit măcinarea interioară provocată de numeroasele disparități specifice destinului uman, umanității. Potențialitate ofertantă, nelimitată și realitate restrictivă, îngustă, limitativă, viața, și nu moartea, ca timp și spațiu al dezrădăcinării de sine și de lume, primatul concretului, al vizibilului, al obiectualului, în defavoarea abstractului, a spiritualului, trecutul paradisiac și prezentul apocaliptic, iluzia temporalității îmblânzite – căci e mereu târziu sau timpul nu mai există, după cum afirmă poetul – sunt doar câteva dintre liniile binomice secundare, pe care volumul le propune. Toate sunt transgresate, cu inconștiență sau dezinvoltură, de omul care e când actor, când trestie, când căutător de antidot, când posesor al unui „văz al transparențelor”.

O baleiere între un trecut adesea evocat pillatian, căci „casa amintirii” e o constantă a spațialității, și un prezent ce agresează mai cu seamă prin lipsa de consistență nu face decât să adâncească prăpastia dintre lumea lui „atunci” și lumea lui „acuma”, lumea normalității de altădată (și nu întâmplător motivul central al acesteia e zăpada) și cea a măștilor și a oglinzilor de acum. De altfel, simbolul oglinzii introdus în poemul „De iarnă”, asociat frizerului și dentistului de azi anticipează o altă dominantă a volumului: ideea dublului, dar nu ca multiplicare sau alternativă fericită, benefică, ci, din păcate, ca nefericită duplicitate care nu face decât să acutizeze drama existențială ce iese la iveală cu fiecare poem. Acestei duplicități specifice omului comun i se opun solitarele singularități: poetul, „cineva de lângă noi”, „un prieten”, „o poetă” pentru care luminozitatea de acum nu are nimic mai prețios decât lumina felinarului de odinioară, ba dimpotrivă.

O sintaxă a vieții acestora, bine articulată, construiește Traian Ștef dintr-o materie primă metaforic dezvăluită chiar din titlul volumului, cristalul, cu cel mai aprig, potrivit instrument al poetului: mintea. O „lume de cristal” – metaforă ce apare chiar în poemul ce deschide volumul –, asezonată cu un „curcubeu de cristal”, o „lentilă de cristal” și o „minte mare de cristal”. Fatidice și triste traiectorii existențiale, modelate de un curs nefiresc al lucrurilor și de o dureroasă succesiune a generațiilor, cu metamorfozele aferente, cu dislocări și redimensionări obiectuale și umane emoționează și declanșează în cititor o retrospectivă și o introspecție similare celei realizate, pe cord deschis, cu mintea de cristal, de poet.

Părinții sau unchiul Gavriș viețuiesc alături de Victor, de nepoții poetului, chiar dacă lumile lor dihotomice nu s-au întâlnit vreodată decât în ființa poetului, chiar dacă pandemiile și războaiele de atunci și de acum nu mai au mai nimic în comun. Cu „o minte” și cu „cealaltă” se cântăresc, rând pe rând, eternități și efemerități, aspirații și dezamăgiri, rigoarea și superficialitatea, într-un jurnal în fărâme al imaginilor din minte și suflet.

Aluziv sau dureros ironic, retrospectiv și reflexiv cu asupra de măsură, strecurând, discret, rime ce amintesc de un poet drag autorului, Leonid Dimov, Traian Ștef propune o carte ce demonstrează acuta conștientizare a limitelor și a (auto)limitărilor, a finitudinii pe care o putem trăda ludic sau cu o desuetă seriozitate, a previzibilității împotriva căreia poetul trebuie să lupte (așa cum ilustrează magistral în poemul Șah). Mintea de cristal, găzduită când de o Arcadie a copilăriei, când de un infern sau un bâlci al deșertăciunilor prezentului, e un ultim refugiu, un depou al recluziunilor necesare, al robinsonadei la/spre care ne împinge această viață superb denumită „această aplicație smerită”, pe al cărei frontispiciu pare să troneze o întrebare: „Cine și ce poate aduce pacea?”.

P.S. M-am văzut nevoită, pentru prima dată, ca, scriind, despre un volum de poezie, să nu citez niciun vers, din cauza unei stranii senzații că m-aș afla într-o inconfortabilă poziție de călău, dar și că aș impieta un volum care e un armonios întreg. Poate, văzută binomic, reținerea mea e (și) o formă de provocare la lectură.