Bibliocid

A venit vacanța

Cu trenul din Franța,

Hai copii la joc,

Cărțile pe foc…

Înțelesul numeroaselor împrumuturi formate cu elementul de compunere biblio –  „referitor la carte”se lămurește dacă ținem seama de adaosul semantic al unor sufixoide atașate acestuia: în bibliotecă recunoaștem gr. thékê care înseamnă „cutie, depozit”. În bibliograf, bibliografie regăsim pe graf(o) „scriere, care scrie”. Bibliofilul este „iubitorul, colecționarul de cărți prețioase, rare (filo – „iubitor de…”), iar bibliofilia „pasiunea bibliofilului”. Se ajunge astfel la o pereche de antonime cu bibliofob „dușman al cărților” și bibliofobie „care se teme, care urăște cărțile”. În alcătuirea acestor douăîmprumuturi din germană intră gr. phobos „frică, teamă, teroare”. După același tipar s-a format și bibliocid, în al cărui final recunoaștem tema verbului latinesc caedere „a tăia , a ucide”.

Termenul de bibliocid l-am întâlnit în eseul Delictul de bibliocid. Scurt istoric, cu care se încheie volumul Moravuri și năravuri,apărut în 2021, la Editura Polirom, în seria de autor „Andrei Oișteanu”. Recunoaștem și în aceste Eseuri de istorie a mentalităților,sub titluri incitante (Suntem ceea ce purtăm. Schimbarea la haine a României, Politică și delicatese. Conotațiile culinare ale puterii și corupției, Țara Meșterului Manele, Stânga versus dreapta. Farmecul discret al dihotomiei etc.),câteva din constantele cărților semnate de cercetătorul și profesorul Andrei Oișteanu: noutatea domeniilor cercetate, viziunea intradisciplinară în măsură să valorifice mulțimea de informații din varii discipline (istorie, religie, literatură, lingvistică, etnologie, folclor), includerea realității românești în context european și, nu în ultimul rând, stilul inconfundabil. Publicat, într-o primă formă, la începutul anului 1990, după incendierea Bibliotecii Centrale Universitare din București (în Contrapunct), eseul Delictul de bibliocid. Scurt istoric s-a îmbogățit cu informații despre „cele mai reprezentative tipuri de bibliocid imaginate sau practicate vreodată de oameni”. Deși termenul este nou, istoria fenomenului pe care îl denumește este, din păcate, una străveche.

Ne vom opri asupra câtorva acte de bibliocid prezentate în acest eseu care, în subsidiar, ne îndeamnă la prețuirea cărților și a celor care le scriu. Incendierea Bibliotecii din Alexandria, în ale cărei sute de mii de cărți (suluri de papirus) erau tezaurizate multe secole de înțelepciune, într-o zi de septembrie a anului 642 e.n., a fost precedată, pe alte meridiane, de distrugerea cărților la comanda unor suverani care credeau că, ștergând cronicile înaintașilor, vor dovedi că istoria Lumii începe cu ei înșiși. Este amintită arderea în public a cărților evreiești în Europa medievală (ca urmare a unor dispute teologice). Un paragraf aparte se referă la Index Librorum Prohibitorum, redactat de Inchiziție pe la jumătatea secolului al XVI-lea și care va rămâne activ până în urmă cu câteva decenii.

Cu versurile din folclorul copiilor, așezate la începutul rândurilor noastre, Andrei Oișteanu ilustrează „bibliocidul anarhic” la care sunt predispuși „copiii și poeții rebeli”. Observația poetului iudeo-german Heinrich Heine, care scria, în anul 1820: „Când sunt arse cărțile, urmează oamenii”, observație transcrisă la pagina 357, dă și alt înțeles versurilor pe care le repetă elevii în zilele de sfârșit de an școlar. Amuzamentul acestora se va tempera când spațiul bibliotecii și al librăriei le va deveni familiar.

Afirmația autorului potrivit căreia: „în ceea ce privește delictul de bibliocid, secolul XX nu a fost deloc mai blând, indiferent dacă stafiile care au bântuit prin Europa au purtat cămăși negre, brune, verzi sau roșii” este întărită și de realități din spațiul românesc: „Pentru că Mihail Sadoveanu (poreclit «jidoveanu») era considerat «iudeo-mason», «trădător jidovit» etc., legionarii și cuziștii din mai multe orașe i-au ars cărțile în piețe publice” (p. 360)*.

În a doua jumătate a secolului trecut, sub comuniști, ura față de carte, față de cultură se manifestă altfel. În subcapitolul Un Ceauschwitz al cărților citim: „Întemnițarea, uciderea sau exilarea multor cărturari, interzicerea dreptului de semnătură, nepublicarea atâtor cărți, reducerea drastică a tirajelor sub paravanul crizei de hârtie, cenzurarea aberantă, interzicerea reeditărilor, publicarea de tone de literatură nocivă, scoaterea din circuitul public a zeci de mii de cărți și «arestarea» lor la «Fondul Special» al bibliotecilor etc. Toate acestea echivalează cu incendierea mai multor biblioteci” (p. 375).

Cărțile profesorului Oișteanu au fost premiate, reeditate (Narcoticele în limba română. Istorie, religie și literatură cunoaște patru ediții) și traduse în numeroase limbi. Nu ne îndoim că și volumul de la care au plecat însemnările noastre va avea aceeași bună soartă fiindcă efortul autorului țintește „revitalizarea spiritului și a valorilor umaniste”. Un prim semnal îl avem: între laureații Galei Premiilor USR 2021, regăsim și numele lui Andrei Oișteanu pentru volumul Moravuri și năravuri.

* În numărul 3 al revistei Convorbiri literare (martie 2022), la rubrica Document, Ioana Diaconescu publică, din arhiva CNSAS, „Un protest al intelectualilor”, în care cunoscuți oameni de cultură, de știință, universitari, publiciști iau apărarea marelui scriitor. „De câtva timp se încearcă asasinarea morală a celui mai reprezentativ și mai autentic scriitor român contemporan, Mihail Sadoveanu… Poporul român nu-și poate permite luxul de a fi barbar, înainte de a fi atins culmile civilizației. Nu putem îndura în tăcere distrugerea valorilor culturale românești și uciderea morală a creatorilor lor sub pretexte de dușmănie politică”, se scrie în primele paragrafe ale Protestului. Între semnatari: Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, George Topârceanu, George Călinescu, Mihai Ralea, Eugen Lovinescu, C. Rădulescu-Motru, Andrei Oțetea etc.