„Bâzâit ca de albine”

O categorie aparte a interjecțiilor o formează onomatopeele numite și cuvinte imitative: „când sunetele din care e compus un cuvânt încearcă, în mod evident să se adapteze ideii cuprinse în cuvântul respectiv, vorbim în asemenea cazuri despre onomatopee” (Sextil Pușcariu, Limba română, vol. I, pp. 96-97). Structura fonetică a acestora este una foarte diversă, începând cu succesiuni sonore greu de redat grafic (bzzz!) și terminând cu cele formate prin compunere rimată (trosc-pleosc) sau prin reduplicare (cu-cu!, ha, ha, ha). Aceste cuvinte imitative redau prin sunete o impresie acustică; pentru români mac-mac reproduce „exact” sunetele produse de o rață gălăgioasă, francezul nu se îndoiește că aceeași pasăre „face” coin-coin; iar, după ce trece Canalul Mânecii, își face simțită prezența altfel: quack-quack. Același Sextil Pușcariu indică direcțiile de interes pentru lingviștii care studiază onomatopeea: „ea este singurul izvor fertil de creație cu tulpină nouă, cu mijloace proprii (și nu prin împrumut din altă limbă), și este un mijloc foarte des întrebuințat în graiul familiar și popular spre a da vorbirii o mai mare plasticitate, un colorit stilistic (ș.a.)”.
Referitor la productivitatea lexicală (unul din criteriile de admitere a cuvintelor în fondul principal lexical) a formațiunilor onomatopeice vom reține câteva afirmații din studiul lui Mihai Dinu, Personalitatea limbii române, apărut în 1996 la Editura Cartea Românească. Astfel, dintre cei aproape 200 de termeni de origine onomatopeică, cele mai multe derivate (23) le are pic, fapt ce pledează pentru marea sa vechime. Dintre cele opt derivate ale onomatopeei bâz, câteva sunt polisemantice și sunt relativ frecvente în vorbire. Mai întâi să amintim substantivul bâză care, regional, are sensul de „albină” (în Banat) și, în alte părți, cel de „muscă”, referindu-se la „streche”. S-a închegat astfel expresia A dat bâza în el, „neastâmpărat, pornit”. De asemenea, substantivul denumește „un joc de copii în care partenerii, la atingerea celui care se pune «bâză», strigă «bâzz!»”. Verbul a bâzâi „a produce sunete caracteristice muștelor, albinelor” a dezvoltat următoarele sensuri secundare/figurate, înregistrate de dicționare: „a ține isonul la o cântare” (Duminicile bâzâiam în strană…, Ion Creangă), „a sufla” (Un vânt subțire bâzâia de către amiază, împuținând bălțile și zbicind glodurile…, Mihail Sadoveanu), „a cârti”, „a bombăni” (Astă gloată…, bâzâește și vuește, ca albinele în roiu…, C. Negruzzi). Prin sensul „a agasa, a irita”, a bâzâi devine sinonim cu a bombăni, a bodogăni, alte verbe formate de la onomatopee. Dar niciunul dintre derivatele amintite mai sus nu a ajuns atât de cunoscut precum substantivul neutru bâzâit, folosit de Eminescu în ultima parte a poemului Călin (file din poveste). Cât timp a figurat în cuprinsul manualelor de limba și literatura română, textul eminescian oferea profesorului material ilustrativ pentru descoperirea și înțelegerea multiplelor noțiuni de teorie literară, începând cu devenirea textului și terminând, să zicem, cu litota (Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac). Nedumerirea și mirarea din versul „Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?” se risipesc pe măsură ce „curge” alaiul participanților la nunta gâzelor. Într-un eseu din volumul „Camera cu insomnii” (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2021), în care se apleacă asupra unor pagini eminesciene „consacrate așa-ziselor «subiecte mici», ținând de copilărie”, când comentează versurile din finalul poemului, Viorel Mureșan avansează ideea cuceritoare că „spectacolul nupțial al micilor vietăți din final este «regizat» de copilul care a fost păgubit de mirajul jocului cu alții de seama lui” (p. 114).
Când Sextil Pușcariu se referea la „coloritul stilistic” ce se poate realiza prin apelul la această categorie de cuvinte avea în vedere graiul familiar și popular. Am putea adăuga și faptul că onomatopeele, interjecțiile, exclamațiile, prin care se exprimă afectivitatea, sunt o marcă a oralității stilistice (la Ion Creangă, bunăoară).
Într-o însemnare din 7 iunie 1959, Lucian Blaga notează: „În grădina unde din câteva feluri de liniști mi-am clădit sihăstria… Verdele a ajuns la limita superioară a saturației, în vremea aburoasă, caldă și grasă. Natura are aici în adevăr oroare de gol. Nici un locșor neluat în stăpânire. Ce a mai rămas din spațiu e ocupat de sunet. Cântec de greier, susur de lăcuste, glasuri de pițigoi, de stârci. Cuiburi prin pomi, din care până la urechea mea încă vine un gângurit și un țiuit fericit de pui de abia ieșit din găoace… Ce murmur al vieții!”. Am subliniat nu numai derivatele formate în românește, ci și două substantive latinești care, prin sensuri și complexul fonic, sunt „simțite” ca având origine onomatopeică: susurrus,-i înseamnă „susur, zumzet, murmur”, ca și sinonimul său murmur, -uris: strepit murmure apium campus „câmpul vuiește de zumzetul albinelor” (Vergilius).