„Bărbații mint cu sinceritate”

Teoria literară ne arată că pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, ideea genurilor „pure”, ba chiar a genului ca „instituție”, rămâne tot mai îndepărtată. Paradigma noilor autori a devenit mai largă în raport cu a celor din urmă cu o jumătate de secol, prin noianul de metamorfoze survenite în viața noastră socială. Fenomenul pare mai evident în volumele de poezie, acolo unde subiectivitatea și tensiunea dintre eu și lume sunt mai accentuate. Dilema încadrării unor texte într-o diviziune literară consacrată ni se impune în fața unei apariții recente, Bărbații noștri de nisip, de Ana Paraschivescu, Editura Aius, Craiova, 2022. Volumul cuprinde paisprezece poeme scrise într-o manieră, pentru noi, dezarmantă. Aproape nimic din convențiile textului liric. Și totuși, ele au raporturi veridice cu viața și o coerență interioară ce le împinge în zona esteticului. Ficțiune fiind, ne mai rămâne să vedem în ce mod ne propune autoarea iluzia realității. Prima tentativă de a lămuri cât de cât lucrurile o găsim pe coperta a patra, sub semnătura lui Claudiu Komartin: „Galeria de personaje din acest al doilea volum al Anei Paraschivescu aduce în fața cititorului paisprezece «bărbați de nisip» care amintesc, măcar prin onomastică, de jocul de tarot, cu avatarurile sale circumscrise simbolizării oculte. Poemele Anei Paraschivescu sunt însă realiste, directe și empatice, venind pe filiera figurilor din Spoon River descrise de Edgar Lee Masters. O carte subțire și pitorească a unei poete ajunse la maturitate.”

Titlul, fericit ales, face parte din fiecare pagină a volumului, e imprimat în filigran în toate poemele. „Bărbații noștri de nisip” au ca prototip „antieroul”, sunt figuri plate, uneori cu existență predominant gramaticală: Inchizitorul, Răzbunătorul, Spânzuratul. Atributul substantival din titlu sugerează principala lor trăsătură de caracter: labilitatea, căci nisipul are proprietățile apei, ia forma recipientului în care este așezat. Vocea narativă este doar cea auctorială, iar destinele protagoniștilor nu se interferează în nici un punct. Într-un fel, ei sunt niște damnați. Primul este Inchizitorul, personaj coborât direct din Evul Mediu și din Dostoievski, ori, poate, din Kafka. Scenariul pare al unei execuții prin ardere pe rug, iar acumularea detaliilor printr-o enumerație lapidară reproduce circumstanțe veridice și precedă un deznodământ previzibil: „dimineață / o rugăciune în minte / un crucifix prins în perete un pat cât două scânduri / o masă un pahar cu apă rozariul / metanie după metanie însemnate de / Dumnezeu cu răbdare / genunchii au vânătăi ca bătăturile / ochii o strălucire stranie” (Inchizitorul). Imaginea rugului este de infern embrionar, redat cinematografic, însă cu groase tușe naturaliste. Iar actantul ei este un agent al lui Satan: „cineva citește o hârtie mulțimea amuțește / femeia e serioasă / când începe să ardă miroase mai întâi părul apoi / se aude un sfârâit pielea se / topește pe alocuri / grăsimea picură în vâlvătaie pe picioare / pielea se / strânge ca papirusul fața i se dezgolește treptat / dinții rămân albi ochii ies din orbite nu / mai are buze mâinile îi rămân legate / câteva degete flăcările trec prin trup / caută inima nu contează a murit / arde mai multe ore” (id.).

Extraterestrul e, între personajele cărții, spectatorul prin definiție, martorul tăcut. Prima secvență îi pune la lucru toate simțurile în slujba cunoașterii universului uman, în care a ajuns din întâmplare. Pentru el, primul atu al omului ar fi accesul la principiul mimesisului: „e inofensiv / foarte tăcut / observă pământul / știe cel mai bine din ce e făcut / cum funcționează ce e greșit în formulă / nu doarme nu mănâncă observă / oamenii încep să-l exaspereze / le vede mimica le aude cuvintele / privește când fac dragoste / a râs o singură dată crede / mimesis ningea / în rest e liniște” (Extraterestrul). A doua jumătate a poemului îi conferă eroului unicitate, prin raportare la semenii lui: „ceilalți studiază alte planete” (id.). Personajul eponim din Răzbunătorul e introvertit, are numai viață interioară: „are mâinile puternice când doarme / altfel e firav se tot gândește”. În construcția sa paradoxală intră și o tușă urmuziană: „dă târcoale cotețului de găini / are una preferată / ea se sperie el se sperie noaptea”. Numerul conține, prin titlu, gândul numărătorii sau al recensământului, prin trimitere la a patra carte din Pentateuh. Nu doar că e parodiată ideea din cartea Torei, dar poemul glisează spre existențialism, lăsând un gemuleț transparent înspre condiția lui Sisif: „unul după unul două după două trei după trei patru / după patru cinci / un bărbat numără corpuri cerești în fiecare seară / sunt stele / obosește doarme liniștit / a doua zi o ia de la capăt de unde a rămas”. Nenuntitului dintr-un poem omonim poeta îi dăruiește un portret din câteva linii ce marchează ceea ce se numește „poetica absenței”: „e un fluture pe o creangă / sub o floare nedesenată”, „cravata e nefolositoare / pătura un mormânt în care singurătatea / doarme / dezbrăcată”.

Spânzuratul decupează o secvență nenorocită din viața unui copil care își descoperă tatăl atârnat. Principiul ordonator al poemului, impus încă de la primul vers, este analogia: „un fel de Christ mergând pe aer / labele picioarelor mișcându-se lent / copilul privește uimit tace / bărbatul e mai înalt / se mișcă imperceptibil / liniște”. Întregul text se sprijină pe ambiguitatea întrebării din final: „ce face tata acolo sus”, unde adverbul indicând locul se încarcă religios de la pregnanta imagine a incipitului. Sociopatul e un poem de un realism crud, cum nu sunt altele în carte. Mediul social pe care îl ilustrează e tangent celui din Flori de mucegai și nu departe de acela din Poemul invectivă. Și tot ca acolo, natura protagonistului e alcătuită din lumini și umbre, din abjecție și candoare: „l-am iubit nu știu ce să zic / era blând nu m-a bruscat niciodată”, urmat de: „era puternic o namilă / cu mușchii ieșiți prin haine // schimba puțin scenariul / le omora în alt ritm fiecare cu ritmul ei”. Fizicianul e cel mai teatral dintre „bărbații noștri de nisip”. Abundența de verbe din text, toate la timpul prezent, e un semn al repeziciunii cu care se succedă gesturile teatrale într-o tramă având ca protagoniști bărbați, femei și umbre. Cosmosul însuși pare să ia parte la însuflețita reprezentație de pe pământ: „stelele ies din nori în timpul spectacolului de teatru”. Principala convenție, în care toți sunt prinși, e „minciuna”: „bărbații mint cu sinceritate / nu asta știu femeile care mint cu sinceritate / umbrele care mint cu sinceritate”. Universul Lucrătorului e unul aborigen, în care: „pământul hlizește colți firavi în soare”. Mai apare și: „un nechezat de cal stingher / un cântec de petrecere”, iar gestica protagonistului e frustă, ca a „robului” arghezian: „înghite scrâșnește scuipă în palme se ridică / accelerează și plugul intră adânc în carne”.

Portretul Soțului e un puzzle reconstituit din trăsături morale, fizice și crâmpeie de viață dusă în comun: „talent mai bine înclinație / abatere de aproximativ 30 de grade de la normal”; „din ochii albaștri îi curge rimelul”; „e trist și nemulțumit / mersul lumii e strâmb / merită mai mult”. Pe deasupra reprezentației dreptunghiulare, compusă din fragmente de memorie, plouă cu un șir de „da”-uri monologate. Maharajahul credem că e o poreclă cu care Ana Paraschivescu își alintă un protagonist. În portretul lui se pot descifra semnele unui rafinament masculin remanent, prin care se distinge printre ceilalți: „el trece cu fruntea senină prin odăi / femeile sunt în grădină / lasă atenții / miroase un voal o batistă / le știe circumvoluțiunile nopților / e atras ca de lună / îi place singurătatea din cameră / urme de trup de femeie / fiecare altfel”. Definitorie pentru personaj e această pregnantă comparație: „doar el ca un colț de stradă / unde ruginește un semn de circulație”, prin care titlul, Maharajahul, devine ironic. Grațiosul trăiește, simultan, mai multe vieți, asemenea crailor de Curtea Veche, e vanitos și afectat, are existență, mai ales, nocturnă, spirit boem și subtilități comportamentale de dandy. Ne îmbie la această apropiere de un prototip literar caracterizat prin reveria crepusculară, cu prisosință, ultimul vers: „nici dansator nici instrumentist / o roabă care merge pe vârfuri / un obiect de iluminat / o suveică de pe care se deapănă seara / o placă de faianță la ofertă are nasul fin / simte ce are de făcut / capacitate infinită de combinații / înțelege îngerii le știe obiceiurile / îi asasinează înainte de orice încercare / nu strănută niciodată / nu face greșeli mai ales în amurg / știe limba cucuvelelor / o smulge o mestecă / o aruncă pe furiș sub covorașul de la ușă / ține secretele într-o cușcă mare cu cifru / degetele îi alunecă precis / înăuntru sunt ochi de pisică”. (Grațiosul).

Jucătorul este singurul text în care instanțele narative se mișcă: ideea de dialog e inoculată prin adresarea directă: „e rândul tău mută aruncă schimbă / ia zarul din mijloc / du-l în culise șterge piesele de praf / gândește fiecare zi a săptămânii aduce din / valea plângerii ochii verzi ai iubitelor / zbate copitele calului pe tablele legii / bea pahare cu șoricioaică vede bătaia din / urmă”. Scenariul jocului în care e prins personajul, dar mai ales recuzita: „zaruri”, „culise”, „piese”, „tablele legii”, „pahare cu șoricioaică”, propun o imagine a existenței și mutarea ei de pe tabla de joc în realitate, din perspectiva hazardului și, oarecum, aflat la mâna destinului. În partea a doua revine un narator omniscient care spune o poveste absurdă: „el a rămas greu a fătat o iapă bălțată / pe care încalecă regina jună / cu salbă în jurul taliei cenușii”. Un vers al poemului se remarcă prin recurență: „mută aruncă schimbă”. Sunt acțiuni și gesturi ale Jucătorului, care i-ar putea defini profilul. Ultimul personaj e tratat cu mai multă ironie decât confrații săi, fiind reprezentat printr-o ființă mitologică monstruoasă: centaurul. Acuzat de răpiri de femei celebre, aici conturul lui cade în caricatural: „călăreț și cal simultan / masculin fără alte posibilități” (Centaurul). Șarja devine impetuoasă, dobândind accente de teatralitate comică: „mâncărimea de spate se combate utilizând / coada / alte mâncărimi trec prin sărituri” (id.). Finalul poemului și, totodată, al cărții, printr-o singură tușă, taie o fereastră subțire în peretele alegoriei: „un cal fără cap a făcut ieri accident / se caută bărbat potrivit să-i doneze un început de chelie” (id.). O carte amară, discret autoreferențială, ținând echilibrul între inovația tehnică ce vizează hibridizarea genurilor și un imaginar poetic firesc, așa ni se pare la sfârșitul lecturii volumul Bărbații noștri de nisip al Anei Paraschivescu.