Articole

Băiatul care fugea întruna de-acasă

Țiganul Cașel câștigase cu un loz în plic de la un aprozar din satul vecin cinci sute de lei. Ne-a dus pe fiecare din cei care eram atunci la baltă la bufet de unde ne-a luat câte-o înghețată și un suc. Pe băiatul care se rătăcise în locala Târg-Rătești și pe care Ion Ițușcă îl adusese acasă la el, Cașel l-a dus și la magazin, de unde i-a cumpărat caiete. Iar lui, care era legat la pantaloni când cu o sârmă de la baloți când cu vreo ață, și-a luat prima curea. Până să mai facă el vreo investiție, cei doi gestionari s-au sfătuit și au hotărât să îi confiște ultima sută de lei. Aflăm noi de unde i-ai furat, i-a spus Ursu de la Bufet. Cașel a vrut să mergem cu el la miliție să le spunem și noi că Ursu i-a luat banii. Norocul nostru a fost că Ițușcă mergea spre autobuz la schimbul de noapte și ne-a trimis să-l ducem pe băiatul rătăcit acasă. L-am lăsat cu păreri de rău în cerul gurii pe Cașel. Pe drumul spre casă, băiatul rătăcit ne spunea iarăși povestea lui, cum s-a urcat el din greșeală în alt autobuz, cum sunt ei ba 10 copii, ba 12 acasă și că-s orfani de mamă.

Într-un rând, în drum spre baltă, ne-am întâlnit cu moș Gavril, clopotarul bisericii, tatăl profesorului de română de la noi de la școală. Cu o barbă albă, lungă până la centura de militar cu care era încins, moș Gavril mărginea o vacă și câțiva cârlani lângă un lan de porumb care numai ce-l legase. Ne-a întrebat al cui era băiatul străin. În timp ce băiatul rătăcit, cu fața lui rotundă și dolofană, îi povestea lui Gavril cum sunt ei 14 copii acasă, orfani de tată, am zis că e mai important să număr de câte ori vaca moșului Gavril rupea câte o păpușă de porumb în lapte din avutul statului, până când o taie cârlanii pe undeva, decât să mă mai gândesc câți copii or fi ăștia la urma urmei acasă. Moș Gavril i-a zis băiatului să meargă să întoarcă doi cârlani care voiau să intre deja în macul colectivului. Noi, care știam de la băieții lui Ițușcă, faptul că taică-său aflase la târg de unde era băiatul și că nu era prima dată când pleca de acasă, i-am spus moșului bănuiala noastră că băiatul rătăcit este un mincinos. Moș Gavril n-a zis nici că-i laie nici că-i bălaie, dar, ori ca să îi mai ținem de urât, ori ca să-i dea băiatului care fugea întruna de-acasă o lecție, a început și el o poveste, să aibă ce povesti băiatul rătăcit când o ajunge acasă la frații săi, parcă îmi aduc aminte că a spus înainte.

Povestea am auzit-o, ne spunea moș Gavril, pe când eram copil, de la unul Levi Ștrul din Jidovina, iar Levi Ștrul o știa de la un străbunic de-al lui, rabin la Târg. O fată de 12 ani din Rătești, sat vecin cu Jidovina, cam prin dreptul picioarelor acelea de pod care ies din baltă, ceva mai jos de Vadul Doamnei, fusese apucată de năbădăi. A început să se zvârcolească la pământ, cu spume la gură, după ce, se bănuia, un flăcău de jidan, Leiba, o prinsese de mână și a încercat să o tragă într-un lan de păpușoi. Treceau doi la coasă pe-acolo și au scăpat-o pe fată, dar a rămas pierdută după asta și s-a presupus că jâdanu i-o fi făcut vrăji. Părinții fetei, niște răzeși chiaburi din Rătești, au mers la conac la boierul Catargiu și au cerut să cheme pe flăcău la judecată pentru vrăjitorie.

Adus de doi macadăi de arnăuți la judecată, flăcăul Leiba a ținut-o sus și tare că nu știe să facă vrăji, poate i s-o dus vestea din cauza maică-si care pune lipitori pe beteșuguri și dezleagă cununii și ursite. Simțise el de la o vreme că nu îl crede boierul și cum știa că dacă erai dat în vileag ca vrăjitor trebuia să mergi trei veri la seceră la moșie, atunci a schimbat foaia. A început să le povestească celor de față, care se strânseseră ca la urs, cum s-o deprins el să facă vrăji, cum l-au învățat doi jidani bătrâni să fiarbă din ierburi și rădăcini două băuturi, una care înnebunea fetele, iar cealaltă care le vindeca. Iscusința lui vorbind despre cele două băuturi poate că l-a salvat pe moment.

Boierul a trimis pe cei doi arnăuți de la conac să meargă cu flăcăul acasă și să aducă șipurile. Ajuns acasă, flăcăul Leiba a coborât singur în zămnic, după ce le-a spus celor doi care pocneau de grași că n-o să-i țină scara sau, dacă îi ține, o să le alunece mâinile unse de mentă pe fuscei. A luat două șipuri cu lipitorile maică-si, le-a golit și le-a umplut cu moare dintr-un butoi. (Acum, moș Gavrile, întreb și eu de unde naiba avea Leiba moare în butoi vara?). Dragii badii, nici Catargiu nu era prost. Când s-a întors Leiba, a luat șipurile, le-a pus într-o ladă dar nu s-a mulțumit cu asta. Ia mergi tu, jâdanule, și adă și rădăcinile din care ai făcut licorile! Merge Leiba îndărăt și se întoarce cu două rădăcini de rubarbă sau mandragură, nu mai țin minte, despre care știa că nu a auzit neam de moldovan.

În fața boierului, a preotului satului, a vornicului, a oamenilor care nu se dădeau duși și-a Pulcheriei, fetișcana lui Catargiu, pe care ochii ceacâri ai lui Leiba au zărit-o pitită sub o tufă de liliac, flăcăul împricinat mestecă mai întâi o bucată de rădăcină, și, după ce-a mestecat o vreme, a început să dea ochii peste cap, să tremure ca un apucat și să se tăvălească pe jos. Apoi mestecă o bucată din cealaltă rădăcină și imediat își veni în fire din apucătură. Dădu și fetei de răzeș să mestece o bucată de rădăcină și, cu ochii pieziș în cei ai popii, le spuse celor de față că fata este vindecată.

Ca să fie siguri că nu este totul prefăcătorie, și fata răzeșului era chiar vindecată, boierul și vornicul au hotărât să îl țină o noapte în beciul conacului. În timpul nopții, Leiba se făcu nevăzut din beci. În ziuă, a fost zărit, ascuns în niște tufari, sub podul de la Jâdovina, de niște creștini care mergeau la o moară pe Potolița. Moara asta am prins-o și eu când eram copil. Un bunic de-al meu povestea că moara a venit de la munte cu puhoiul. Când au tras-o la mal, au găsit în ea un băiat de țâță. În covată avea o țâdulă scrisă în jâdănește. Au dus țâdula la rabinul Balșăm la târg, iar rabinul le-a zis ce scrie acolo: copilul stătuse pe scaunul lui Ilie și-l chema Moșe. Ziceam că l-au zăpsât pe Leiba, și-au trimis pe feciorul lor să meargă la conac să-i spună lui Catargiu. A fost prins și adus din nou în fața judecătorilor săi.

Pentru că boierul nu mai voia să creadă povestea spusă c-o zi înainte, Leiba scorni o alta. Toți strămoșii săi fuseseră vraci care aveau puteri miraculoase, puteau să-și schimbe pielea în blană de mâță sau vulpe. Își umpleau gura cu spini de căcăzdăr. Când se întâlneau c-o muiere îi suflau înspre ea și asta nu se mai putea urni din loc. Întrebat de boierul curios cum se puteau apropia de fete ca să sufle spre ele țepii, Leiba a spus că tocmai voia să le arate cum poate el să se preschimbe în mâță, dar curiozitatea boierului a omorât mâța din el. Numai gâsca proastă vine la biserică atunci când ține liturghia vulpea, a mai adăugat Leiba, cu ochii ceacâri îndreptați către Pulcheria lui Catargiu. Hai, lasă snoavele, i-a zis boierul, cum te-au învățat să te apropii de femei? Leiba i-a spus că au moștenit niște pene vechi de gâscă gotcă care îi ajută să se lepede de înfățișarea omenească.

Acum despre penele astea, ne-a zis moș Gavril, o să vă povestesc după ce-mi ajutați să adap cârlanii și vaca la trecătoare în baltă. La trecătoare era și o punte dintr-un trunchi de răchită, legat cu o șufă de care ne tot împiedicam când făceam baie. Când am ajuns noi la punte, i-am găsit acolo pe Ion Ițușcă și pe o cuconeață străină, într-o rochie înflorată și o pălăriuță pe vârful capului de un roz la fel ca al bomboanelor cogeac pe care le vindea țiganca lui Stelică pe la nunți. Era mama băiatului care fugea întruna de acasă. Când l-a văzut pe pe fecioru-său, murdar pe față și-n aceleași haine tocilite cu care a plecat de-acasă, supărată l-a luat la întrebări pe Ițușcă, pe care îl strângeau pantalonii de oraș între picioare și-i tot întindea: te-ai zgârcit ca un jidan, n-ai vrut să-i iei băiatului un trening. L-a tras apoi smuncit de-o mână pe băiatul care fugea întruna de-acasă și l-a întrebat răstită: Nu ți-am spus să te urci într-un autobuz care mergea pe valea muntelui? Ai venit la calicii ăștia de la șes, na, ai să pleci de-aici cu colbu-n cur!

Moș Gavril, după ce și-a mușcat apăsat cu gura știrbă un capăt din mustața lui albă, a luat cârlanii din urmă, înjurând de mama lor de muieri o mioară brumărie care tot dădea să fugă în mazărea colectivului. Pe cârlanul șchiop, care se luase în trei picioare după mioara brumărie, de camfora lui de muieratic cu prohabul tocit. Ce-a făcut Leiba mai departe cu penele de gâscă gotcă, moș Gavril nu ne-a mai spus niciodată. În fața noastră, pe cărarea plină de urmele copitelor de vaci, care ducea de la baltă în vatra satului, băiatul care fugea întruna de-acasă se ruga de mama lui să meargă la polonezi în parcarea de la Cristești și să-i cumpere lame de gumă și minge de 12 lei. Șiroaiele de lacrimi îi spălau praful uscat pe față și pe gât. Când o zbura porcul cu 200 la oră pe A8 de-o să sară fulgii gâștelor din bătătură la Soci, îi tot repeta mama băiatului care fugea întruna de-acasă.

 

Sadoveanu Epistolar Inedit

Confetili

1.Contextul

În 1953, sovieticii au constatat că la Braşov se fabrica un model de tractor sovietic pe şenile, care avea un preţ de cost de trei ori mai mare decât în URSS. În consecinţă, Nikita Hruşciov a spus ironic lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că: „Tractorul vostru este un tractor de aur”, iar autorităţile de la Moscova au hotărât să vândă României, printre altele, cota de participare a URSS la „Sovromtractor” (Oraşul Stalin). Tot ca o ironie, de data asta a istoriei, prin anii `80, în România comunistă se organiza un concurs de mecanică agricolă „Tractorașul de aur”.

Paul Ițișcă, prieten de-al meu din copilărie, aflase de la bunicul său, Ion Ițișcă, paznic la primărie, vestea și de-acum știa toată strada noastră: de Sânzâiene, primarul va împărți, cu ocazia nunții lui Niculae Găină, un tort, care se cheamă confetili, la toți cei care vor fi prezenți. Paul îmi spusese, așa mai deoparte, toată povestea pe care o auzise de la bunicul său, ochi și urechi în primărie. În biroul Taniei, secretara de la primărie, a venit într-o zi Ion Găină, brigadier la CAP, să fixeze nunta lui Niculae, fecioru-său, cu Minodora, tehniciană la același CAP. Vai, bădie Ion, ar fi zis Tania, dar pe 24 iunie la căminul cultural este fixată nunta fetei lui Mircea Piuliță. Acesta era șofer pe autobuz, iar fata frizerița satului. Pe 24 iunie este liber la bufet. Negru de supărare, Ion Găină ar fi plecat, dând din mâini și bombănind că vine să stea el de vorbă cu primarul.

Cred că nici n-a apucat Tania să învârtă zahărul în cafea, că pe hol se auzea iar glasul gros al lui Ion Găină. Se întâlnise cu primarul Spârlea când ieșea din curtea primăriei.

– Ascultă, tovarășe Ioane, ar fi zis împăciuitor primarul, băietul matale nu-i nici primul nici ultimul care face nuntă la bufet. Vezi și mata partea bună, abia am pus de două săptămâni gresie pe jos. Că-i localul mai mic, asta-i drept, dar Piuliță a bătut nunțile, îi vin toți șoferii de la Irta la nuntă.

– Dar la Niculae al meu nu vin toți tractoriștii, i-a sărit țandura lui Ion Găină. Ce crezi că inginerul Boieriu, merge le nunta lui Piuliță sau a lui Niculae? Îmi spui de Piuliță că a mers la nunți, dar știe tot satul cât e de zgârcit, n-a mers la mai mult de trei nunți în viața lui. Cum crezi că și-a luat Dacia 1300? A mâncat pâine neagră cu marmeladă în spatele autobuzului.

– Tovarășe Ioane, l-a oprit primarul înainte să mai spună ceva despre Piuliță, dacă așa s-a stabilit așa rămâne.

– Tovarășe primar, eu pot să-ți mai spun și altfel. A câștigat fata lui Piuliță foarfecele de aur sau băietul meu a câștigat doi ani la rând tractorașul de aur? Nu crezi c-ar avea ceva de spus și cei de la județeană?

Niculae Găină câștigase concursul național de mecanică agricolă, organizat cu participarea tuturor SMA-urilor din țară. Primarul, când ar fi auzit de județeana de partid, s-ar fi făcut verde la față. Imediat a întors-o:

– Apoi bine, tovarășe Ioane, ne-om înțelege cu Mircea Piuliță. Și să nu crezi matale că noi am uitat ce-a făcut Niculae pentru comuna noastră. O să pregătim ceva deosebit la cununia civilă, un fel de serbare.

După ce a plecat Ion Găină, primarul și-a dat seama că l-a luat gura pe dinainte. Ce serbare să-i facă băiatului lui Găină? Tania, secretara, care aerisise în timpul discuției celor doi biroul, era deja la curent cu toată povestea. Când a intrat primarul cătrănit în birou, ea își aplecase ochii pe dosarul mare din fața ei, în care era deschisă revista Femeia la un articol despre ABBA: pe stadionul Olimpico din Roma, ABBA a fost întâmpinată cu sute de kilograme de confetti! Două lumini s-au aprins dintr-odată în ochii Taniei:

– Tovarășe primar, știu cum să-l întâmpinăm pe Niculae Găină! Cu confetti!

Bunicul lui Paul, care tocmai atunci mătura holul, băgând coada măturii prin ușa între-deschisă, își spuse în legea lui că de bună seamă confetili o fi o plăcintă mai umflată. Sau așa s-o fi chemând de-adevăratelea scofetili de care-i pomenea baba Anica, când el era nemulțumit de borșul de sfeclă: Ți-oi da scofeturi prăjite! În biroul Taniei intrase între timp și contabila Veronica, sărind ca o vulpe sprintenă peste mătura lui Ion Ițișcă. Primarul se uita acum la amândouă:

– Și confetti de unde faceți rost?

Contabila trecuse pe la Tania, vorba-vine, după un perforator. Se pare că în ziua aceea de luni, intuiția era lucrul cel mai bine împărțit în primărie. Veronica avu și ea una:

– Putem face cu perforatorul!

– Și de unde aveți voi atâta hârtie de stricat? întrebă primarul.

– Din arhivă, tovarășe primar, îi răspunse Tania. Tot stă degeaba acolo.

– Bine, zise primarul, dar grijă mare la fiecare document. Dacă dați peste ceva important, mi-l aduceți mie să verific. Luați din cele vechi, de dinainte de război. Rămână vorba între noi, și hârtia de scris era mai bună atunci.

S-au apucat cele două, Tania și Veronica, să verifice hârtiile începând cu cele de prin 1930. Greul căzuse mai mult pe umerii Taniei. La un moment dat, când era singură în birou, în fața unor documente prăfuite din 1935, Tania a dat peste o legătură de scrisori adresate primarului de atunci. Prima era de la Șeful Revizoratului Școlar în chestiunea înființării unei clase de ucenici în comuna noastră, a doua era trimisă de șeful Ocolului silvic, care îl anunța că pe anul respectiv cota de lemne cerută este prea mare. Când a pus mâinile pe a treia, Tania, care a iubit literatura, dar nu prea a avut parte de ea la liceul agricol pe care l-a urmat, s-a îmbujorat ca o adolescentă la vârsta primei iubiri. Era o scrisoare adresată de nimeni altul decât scriitorul Mihail Sadoveanu primarului. Tania nu apucase să citească primele patru rânduri și în ușa biroului apăru primarul Spârlea. Gestul Taniei de a ascunde scrisoarea a fost surprins de primar, pe care îl apucă tremurul geloziei.

– Știam eu că primești bilețele de la profesorul de sport. Dă-mi să văd biletul! Tania știa că, dacă vrea să aibă trai bun cu primarul în primărie, nu trebuie să toarne gaz pe focul de paie aprins în mintea lui.

– E o scrisoare de la Sadoveanu către primarul comunei din 1935, îi spuse Tania cu părere de rău nemărginită. Până să vină primarul se gândise că orice revistă literară i-ar fi publicat ineditul.

– Cât o să se bucure nevastă-mea și fetele când o s-o citească, i-a zis primarul, întinzând imperativ mâna după scrisoare.

Nevasta primarului era profesoara noastră de limba română. Cele două fete erau studente la litere. În școală la noi, poate mai mult decât tovarășa profesoară Spârlea, Kolea Maftievici, profesorul de fizică, avea un cult pentru Sadoveanu, mai ales pentru Neamul Șoimăreștilor și Baltagul. Fiu al unui tată rus din Basarabia și al unei mame fiică de mocan de pe valea muntelui, profesorul Kolea era neînsurat, deși trecut de 30 de ani. Tipul rusului cu oase lungi și trăsături dure din proza lui Ionel Teodoreanu. Fetele din clasele a IX-a și a X-a, cu unghiile tocite de la bolovanii din remorcile cu cartofi la care sortaseră toată luna septembrie, se închipuiau vreo Olguță cu degete fine cântând la pian, când el le fixa cu ochii lui albaștri spălăciți și le explica noțiunea de lucru mecanic sau termodinamică. În cancelarie, profesoarele nu știu cine se închipuiau, atunci când visau cu ochii deschiși, în timpul orelor de informare politică.

Te ierta, când nu învățai lecția la fizică, dacă reproduceai o frază din Sadoveanu. Eu aveam la îndemână pentru asemenea situații o frază din Frații Jderi, aceea cu fata care, atunci când cade în râu, căutătorii nu o găsesc la vărsare, ci la izvor, pentru că este încăpățânată ca taică-său. Sora mea mai mare îmi zicea că o să-l dau gata pe Kolea cu fraza asta.

Ocazia s-a ivit atunci când, pe la sfârșitul anului școlar, profesorul Kolea ne vorbea, cu gesturile largi ale mâinilor sale cu degete prelungi, despre galvanizare și folosirea ei în industrie. Cu gândul poate la tortul primarului despre care îi povestise bunicul lui Paul și el nouă, eu mă uitam visător la un tablou cu niște fructe, aflat sus în dreptul băncii mele.

– Izadra, spune de ce te uiți la ramă? m-a întrebat deodată profesorul Kolea.

Mă pregăteam deja să spun fraza pe care nu avusesem ocazia să o folosesc până atunci. Aveam numai 10 la fizică.

– Ăsta are ceva în cap, vă spun eu! Nu-i așa, Izadra, te-ai gândit că rama a fost făcută prin galvanizare?

Am dat din cap afirmativ și am păstrat soluția Frații Jderi pentru o altă dată. N-a mai fost nevoie să o folosesc niciodată. În pauză, m-a chemat la catedră și m-a întrebat dacă nu vreau să rezolv toată vacanța și altfel de probleme decât cele din carte. I-am spus că da. Atunci mi-a întins culegerea groasă de probleme de fizică pentru gimnaziu a lui Anatolie Hristev. În vacanță, când am început să răsfoiesc culegerea, în coperta de hârtie indigo cu care era învelită cartea, o scrisoare. Scrisoarea lui Mihai Sadoveanu. Cum a ajuns scrisoarea lui Sadoveanu în culegerea lui Hristev, nu pot spune. Poate răspunsul se găsește tot în plictisul din timpul orelor de informare politică.

Toamna, când am primit manualele pentru clasa a VIII-a, m-am gândit că cel mai bun loc unde să păstrez scrisoarea era manualul de geometrie în spațiu. Nou-nouț. Cea mai bună ascunzătoare. Am pus-o acolo, la un loc cu singura poză a bunicului meu, mort la Cotul Donului. Cine s-ar fi gândit să caute în geometria mea ca să facă piramidei mustăți, cubului organe și teseractului aripi, cum făceau portretelor din manualul de istorie sau română?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.