Avatarurile poeziei și ale poetului

Estimated read time 7 min read

Nicolae Coande semnează un nou volum, de data aceasta bilingv, român-spaniol, Vara Tequila, apărut la Editura Autograf MJM, Craiova, 2022, în traducerea Laurei Cătălina Dragomir. Cartea este structurată în patru secțiuni dispuse într-un tipar narativ, scenariile lirice sunt ample și sunt gândite pe același palier al senzațiilor într-o tematică unitară. Nicolae Coande creează un poem de stare într-o desfășurare omogenă. Poemele sunt inspirate din realitatea imediată reinterpretată liric. Poetul este vehement, exigent cu sine, o voce maturată liric care exersează trezia: „Biet fluture păcălit de gramatici și zei./ Mereu un ins lipsit de suveranitate/ Cu gura plină de cuvinte gata polenizate/ Falsuri din cele care se vând la tarabe”; „Băiete, scoate-ți din cap poezia și apucă-te/ Cu dinții de tivul materiei/ Până și un vierme e mai precis decât tine”. Discursul poematic este dozat cu aceeași intensitate, neexistând variații mari de tensiune sau supratensiune lirică. Rostirea însă este când sobră, când ironică, acidă, caustică, vitriolantă. Volumul, in nuce, este o renuanțare gravă a logosului, o redare a alterității: „lăsați șobolanii să vină la mine/ am la îndemână zgura eșecul stilul pervers”. Râsul este extirpat din cetate, poetului i se refuză ludicul. Nicolae Coande este o voce extrovertită ce desenează în tușe sumbre tristețea ființei. Lumea e malignă, bolnavă de efemeritate, iar poezia ia aspectul unei călătorii în interiorul copleșit de tristețe: „întors din infern îmi călătorește prin sânge/ cu o mână sugrum urletul/ și asta e toată poezia vieții mele”.

Vara Tequila, titlu versatil, coagulează un soi de conformism liric, care glisează spre un poem de stare, de notație în care poetul observă și constată limitele într-o cheie uneori colocvială: „Sunt niște tipi care stăpânesc America/ niște tipi care stăpânesc Rusia/ și niște tipi care stăpânesc România./ Să le fie de bine./ Sunt un poet care va lăsa pământul/ așa cum l-a găsit”; „Proștii care plini de râvnă îi cer lui Dumnezeu să le năruie dușmanii/ Sunt uneori ascultați/ Așa resimt mai clar aroma minunatei sale gândiri și felul în care el/ Ne eliberează de prejudecata că are favoriți”.

Este ușor recognoscibilă aplecarea spre demistificarea existenței, alteritatea este redată liric, poemul rămâne singura marcă a identității ființei. Confruntarea dintre eul interior și realitatea degradantă ia uneori forme dramatice. Relieful este unul plan, concentrat mai pregnant pe adâncime, pe o dimensiune htoniană, iar tonul este reflexiv, autopersiflant, zeflemitor. Lumea este o ironie, iar poetul asemenea ei. Poemele redau avatarurile interioare ale ființei copleșite de neliniște: „sunt un bărbat frumos/ născut în `62 la Ierusalim după Cristos/ sunt un filozof de cafenea/ non-gândirea este arta mea/ stă în puterea mea să mă ridic/ să sparg vasul/ să-mi schimb vocea/ eu sunt acel animal splendid care-și taie capul îl aruncă/ în mare la peștii cei mari care i se-nchină și-l sărută pe gură/ e frig în cap aprind focul”.

Nicolae Coande creează cu discreție imagini subtile, folosește o metaforă fină, care doar uneori trădează o sensibilitate a rostirii lirice. De cele mai multe ori logosul este rece, solemn, intransigent: „norii pe mare vor aduna timpul – un bătrân adormit/ cu fața în sus,/ inima va ieși prima din cameră/ în ghetuțele copilului de alături,/ un șiret se va prinde sub prag/ nu poți să iei cu tine pragul când pleci,/ roagă-te să nu se întâmple iarna/ când oamenii sunt mai rari și mai singuri”.

Elementele de interculturalitate și multilingvism sunt notele de identitate poetică ale lui Nicolae Coande. Spre deosebire de stilul obscur al poetului american Wallace Stevens, Nicolae Coande abordează o rostire clară, lipsită de ambiguități, în care rolul poemului și al artei ocupă poziția centrală: „sunt mai înalt decât Wallace Stevens cu doi centimetri dar mult mai/ Slab se pare cu cele 90 de kilograme ale mele înșirate pe niște oase/ Lungi (Bones, cum ar spune frăția lor americană)/ (…) / Nimic de comparat, căci poezia care e cumva «like a sock in a rooster»/ E una și afacerile alta, doar soția este unique indivizibilă o fustă-faust/ Și ca să rămână așa precum rostise clar ea i-a vândut după deces cărțile/ Distrus scrisorile iar cei care se amuză sau o critică pentru holocaust/ Ar trebui să înțeleagă poate că numai astfel poate poetul să fie al său.// Tandru onlie begetter instigadorul propriei minți mult după enterprise/ Când ne-a lăsat suav sarcastic «his grand pronunciamento and devise»”.

Poezia, cândva sursă de hrană pentru supraviețuire, nu mai este la fel de proteică, nu mai hrănește, ci distilează. Poemele urmează scenariul într-un registru grav, pe tema fortuna labilis. Destinul implacabil al poeziei și al poetului este redat plenar de Nicolae Coande – un observator abil, dotat cu un vizionarism pe alocuri descurajant: „Puteam să jur cândva că omul are nevoie de poezie cum are leul de carne/ zilnic/ dar de când am aflat că fiara trebuie să mănânce 7 kilograme pe zi pentru a/ fi în formă/ nu mai sunt atât de sigur. E posibil să supraviețuim și fără. (…)/ multă vreme nu am înțeles nefericirea literaturii și nici astăzi nu cred c-o/ înțeleg/ (…)/ Să bem pentru înfrângeri/ și pentru felul subtil în care vom fi citiți și îngropați cândva”. Speranța pare extirpată din cetate, lumea se află în delirul hegemoniei, iar poetul reconsideră tonul apăsat al psalmistului: „O haită și nimeni să ne ajute sub gluga iernii./ Uneori Dumnezeu tărăgănează”. Existența se construiește ca un șir nesfârșit de convenții, de simulări și disimulări, lirismul este unul al crizei, iar poemul devine o aspirație spre o eliberare lăuntrică de sub zodia tulburătoare a lui Cronos. Cartea ia înfățișarea unui jurnal liric în care poetul se construiește, deconstruind realul, arta înseamnă a îndrăzni, timiditatea fiind o cutumă a ei: „M-am prefăcut că scriu poezie așa cum simulez că iubesc./ (…)/ Timiditatea în artă nu e o scuză”; „Când voi îmbătrâni voi deveni un stâlp de lemn un totem/ de care oamenii își reazemă bicicletele/ și nu știu dacă să iubesc sau să suprim”. Geografia placentară și cea spirituală coabitează în secvențe lirice inedite: „nu mi-aș fi închipuit în eonul cât m-am odihnit în palatul calm/ din pântecele mamei. Acolo am citit totul./ Eram acasă printre blânzii refuzați ai lumii/ (…)/ și cum aș putea uita cravata roșie de pionier pe care partidul/ mi-a încredințat-o până în ziua când am ars-o cu fierul de călcat”. Simetria tematică și viziunea unitară accentuează maturitatea poetică a lui Nicolae Coande. Ilustrațiile cărții sunt în esență instantanee fotografice menite a completa scenariul discursiv care surprinde instantanee interioare. Vara Tequila este o producție lirică asumată, ce surprinde progresiv avatarurile intrinseci ale ființei dominată de neliniște.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours