Joi, 26 septembrie 2024, s-a deschis un nou sezon sub semnul lecturii printr-o reuniune a membrilor Cenaclului „Silvania”, care au avut-o ca invitată pe eleva Alexandra Sabou din clasa a XII-a a Colegiului Național „Silvania”, premiată cu locul întâi la secțiunea proză, în cadrul concursului de creație „Iuliu Suciu”, ediția 2024. Cele două scurte narațiuni prezentate fac parte din registre diferite, Autoportret, o scriere cu note reflexive în stil sorescian, iar a doua, Zborul, se remarcă prin dimensiunea moralizatoare și amintește de scrierile lui Emil Gârleanu, observă Alice Valeria Micu, sau de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, nuanțează Voichița Lung. Demersul scriitoricesc pare a fi al unui jurnalist, menționează Alice Valeria Micu și remarcă proza de o sensibilitate specifică vârstei, creată în jurul unor povești frumoase, în care sunt surprinse momentele dintre viață și moarte. Îi recomandă mai multă atenție în folosirea timpurilor verbale și o grijă sporită acordată finalurilor care sunt mult prea explicite.
Scriitorul Viorel Tăutan nuanțează stilul narativ corect din punct de vedere logic, iar Doina Ira-Tăutan apreciază inițiativa Alexandrei de a scrie și faptul că scrisul ei este perceput ca o eliberare.
Jurnalistul și scriitorul Daniel Săuca îi recomandă Alexandrei mai multă atenție în scris și să țină cont de regulile acestuia, de asemenea să acorde o grijă sporită formulării unor sentințe, pentru că observă câteva afirmații care nu rezistă dintr-o perspectivă strict teoretică: „Și uite-așa, lumea continuă să își urmeze chemarea, oamenii descoperind că fericirea are la bază lucruri simple și că viața ne oferă prilejul de a ne satisface plăcerile, însă doar persoanelor care știu să privească universul cu ochii sufletului, nu doar cu cei ai minții”.
Profesorul și scriitorul Marcel Lucaciu intuiește o sensibilitate aparte, deopotrivă o maturitate artistică în cele două creații lecturate. Scriitura Alexandrei are consistență, excelează în ceea ce privește descrierile, care sunt de factură romantică. Subiectul primului text este emoționant și ușor aforistic: „Jos suntem morminte tăcute, iar sus stele eterne”. În textul Zborul, Marcel Lucaciu receptează o sensibilitate în a transpune stări și sentimente, textul se situează la granița dintre basm și legendă. Remarcă deopotrivă finalurile prea explicite și îi recomandă să îi permită lectorului să-și găsească o explicație sau să-și creeze propria versiune în interpretarea excipitului. Pentru o perfecționare a scrisului sunt sugerate lecturi atât din literatura clasică, dar și contemporană.
*
„Spune-mi o poveste, ca să-mi aduc aminte de când eram copil și încă nu cunoșteam suferința”, cu aceste cuvinte i se adresa Anghel, seara, soției lui, fiindcă povara care se afla pe umerii lui era apăsătoare. Îi lipseau culorile vii ale naturii, lumina, totul, pentru că era nevăzător, însă acest fapt nu-l împiedica deloc spre a-și desăvârși pasiunea de a picta. Copilăria lui Anghel a fost plină de culoare și iubire, motiv pentru care își pictează amintirile, icoanele timpului, soția lui fiind ochii din prezent. Zilnic, micul artist se refugiază în grădină pentru a picta, însă niciodată nu revine la tabloul pictat în zilele anterioare pentru a-l finisa, este ceva nou în fiecare zi, iar azi apogeul lui. Înălțatul soarelui stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor și negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare și prospețime peste satul din vale. Mugurii plesneau în suluri mici de frunze, iar păsările ciripeau încă prin acei măcieși cu miros de tămâie și scorțișoară și pe răchita presărată cu flori aurii bâzâia, etalându-se până să își ia zborul, albina. Își începeau cântul, nevăzute, pe deasupra verdeții catifelate și a miriștii înghețate, ciocârliile, care prindeau să se tânguie, înălțându-se și străbătând întreg ținutul. „De ce mă visez frumos și bogat plimbându-mă prin parcuri pustii, cu havuzuri înverzite de mușchi, cu statui însângerate de amurguri, cu viață sălbatică ce se înalță pe poduri și ziduri de castel?” se gândea pictorul în timp ce își pregătea instrumentele necesare pentru a picta, iar durerea și desfătarea lui se contopeau într-o frenezie necunoscută. Cu ochii lăcrimând, cu trupul chinuit de seva bătrâneții și cu sufletul înfrigurat, Anghel a început să-și contempleze existența, iar cu glasul său mângâietor și tremurând se adresă tabloului: „Prin tine merg spre Dumnezeu și spre veșnicie”, căci gândul la moarte îl tulbura pe pictor așa cum nu se înfiripă nor fără adiere de vânt și nici nu se naște patimă fără de gând.
(Autoportret, fragment)
Marea își întindea nesfârșita albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, chiar dacă lumina pală abia a străpuns norii impunători, era agitație în poiană, iar cuibărită sub un fag bătrân stătea ascunsă, o micuță cabană. Poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate acestea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât o locuință. Suflet de om nu putea ști acest rai pământesc, unde o familie de vrăbiuțe își duce liniștită traiul, iar în această zi binecuvântată mama-vrabie a adus pe lume trei puișori drăgălași, care nu încetau din a cerși hrană. Toți stăteau și așteptau să crească, pregătiți să își ia zborul înspre marele necunoscut, într-un colț ochii negri îi sclipeau ca două mărgele, iar penele delicate, abia formate, erau împreunate și prin fâșia de lumină ce pătrundea pe sub streșina cabanei abia se distingea vrăbiuța. Era specială, se simțea mai diferită, admira zilnic, uluită, aproape cu respect, arborii înalți, zidul de piatră acoperit cu iederă și întreaga întindere infinită, vie, gândindu-se la ziua în care va avea prilejul să simtă din zbor adierea vântului care să-i gâdile penele. (…) Cu aceste cuvinte a încheiat judecătorul, în acea noapte specială, stelele au cântat o melodie magică, iar luna a aruncat cu raze aurii asupra vrăbiuței, oferindu-i puterea de a zbura. Bucuria ei era nemăsurată, a zburat acasă și împreună au sărbătorit minunea, dar ambițioasă, vrăbiuța a zburat sus și mai sus, deși frații ei au avertizat-o. A zburat pentru că își dorea să ajungă la soare și să simtă adevărata fericire.
Pe măsură ce se apropia, soarele îi topea aripile, dar ea cânta și nu simțea nicio durere, până când acesta a transformat-o într-un înger, pentru că în acest fel va putea zbura pretutindeni, împărtășind povestea ei. Și cântă acolo, în ceruri, și îi veghează pe cei neputincioși și slabi de inimă. Povestea ei constă în lupta pentru a-și descoperi fericirea și a-și dobândi liniștea interioară, însă omite să trăiască clipa, prezentul.
(Zborul – fragment)
+ There are no comments
Add yours