(continuare din nr. 212/septembrie 2022
al revistei Caiete Silvane)
Paul îi face semn cu palma să aștepte, mai are nițel de mestecat. Zâmbește. Îi trecuse unda revoltei provocate de memorie. Răspunde calm, privindu-l stăruitor:
Mi-am amintit de întrebarea pusă în timpul uneia dintre conversațiile privind preocuparea mea pentru scris și rolul acestuia într-un timp în care se citește din ce în ce mai puțin literatură beletristică, forma tipărită pe hârtie. M-ai întrebat în prezența Cameliei, prietena ta dinaintea Laviniei. M-ai pus într-o situație ușor jenantă, pentru că eu nu mi-am asumat vreodată originalitatea, derutat de marota mulțimii de poeți, prozatori, dramaturgi, care au făcut public rodul creației lor de-a lungul și de-a latul istoriei. Dar, îndeosebi, ai celor care postează în actualitate, și chiar editează, alcătuiri verbale jenante din punct de vedere lexical, gramatical și stilistic. Norocul meu: Camelia este preparator psiholog la universitate și mi-ar fi acordat circumstanțe atenuante, dacă ar fi fost nevoie. Apropo, știi ce mai face? Nu ești obligat să-mi răspunzi.
Mă mir că încă nu m-ai întrebat de ce ne-am despărțit!
Paul tace timp de câteva zeci de secunde mestecând lent, soarbe o înghițitură, apoi privind lichidul arămiu din paharul ridicat în dreptul candelabrului cu trei brațe:
Nu te întreb, și nu o fac din lipsa curiozității, ci pentru că nu pot accepta obiceiul, deoarece a devenit obicei jenant de frecvent în unele regiuni ale lumii, de a divorța, a se despărți, zi-i cum dorești; doi adulți, mai tineri sau mai copți, care se plac, se potrivesc, se înțeleg, sunt recunoscuți ca pereche agreabilă în cercul de rudenii, prieteni și colegi, ca, după o perioadă de timp aleatorie, să constați că se despart. Accept apariția, la un moment dat, a unei stări conflictuale, dar că nu se găsește soluția să păstreze relația de cuplu, nu! Sunt convins că acest gen de statornicie având la bază conștiința, mai ales în aspectul ei creștin, face distincția în interiorul lumii vii…
Dar tu și mama cum ați procedat? Mă întreb dacă nu ești cumva „lupul moralist”. Sau voi trecuserăți de faza cu, citez: „doi adulți care” bla, bla, bla!
Nu știu dacă îți mai amintești, pe când aveai paisprezece ani, în timpul vacanței de vară, te-am luat cu mine în orașul unde locuiesc cuscrii mei, socrii fratelui tău Luca. Dormeam în casa veche a părinților mai demult răposați ai cuscrei, în odaia dinspre grădină; cealaltă, dinspre stradă, era dormitorul fratelui tău și al soției sale. Ziua o petreceam fie în casa, curtea și grădina actualului domiciliu al cuscrilor, fie hoinărind prin oraș, celebru pentru prestanța sa istorică și culturală. Te-am întrebat dacă ai fi de acord să merg la voi și să-i propun mamei tale căsătoria. Ai sărit imediat cu o replică neașteptată: „Nu, tati, cu mama nu poate trăi niciun bărbat!” și ai început să plângi. Am înțeles că fiul meu trece printr-o etapă dramatică, iar eu nu știu ce atitudine s-ar cuveni să am, ce hotărâre ar trebui să iau. Te-am îmbrățișat spunându-ți că pentru toate conflictele se găsesc soluții de aplanare. În zilele următoare ar fi trebuit să discut cu maică-ta oportunitatea căsătoriei. Era în anul 2000. Sora ta, Anda, avea serviciul în centrul nostru de județ, Luca se căsătorise în urmă cu circa doi ani și era angajatul unei firme dintr-un alt oraș, la distanță mică de domiciliu, unde lucra și soția lui. În condiții normale, trebuia să fac acest pas, dar asta complica puțin lucrurile, implica schimbarea de locuință, naveta zilnică, pierderea independenței decizionale, formarea deprinderii de a suporta cicăleli și ironii din partea mamei tale și certuri vizând relația cu tine. Acum, spune și tu, ce puteam, sau ai fi dorit, să fac!?
Radu îl fixa cu o privire stăruitoare și năucă în același timp, zicându-și, parcă, „ce rost mai are această conversație? De parcă se mai poate schimba ceva!” Tatăl său îl intuiește, schițează un zâmbet indecis:
– Mda, îmi pare inutil dialogul nostru pe această temă, nu mai putem schimba decât, eventual, viitorul. Inutil până și permanentul meu regret, proces de conștiință, sau cum vrei să-i spun. Sigur că pot fi generate diferite ipoteze creând instantaneu conflicte. Bunăoară, ar fi trebuit să renunț la scris, la slăbiciunea mea pentru scenă, mai cu seamă după terminarea studiilor superioare de către sora și fratele tău, și să fac naveta, cum spuneam, la centrul de județ…
– Acum ce faci, tată? Am stabilit de comun acord că este inutil! Eu sunt mulțumit că îmi cunosc tatăl, sunt sigur că tu ești tatăl meu, așa cum ai afirmat și înțeleg motivele separării noastre. Îmi mențin afirmația din adolescență. Cu mama nu poate trăi niciun bărbat. M-a crescut și m-a educat cum știa, sau, mă rog, cum credea ea că este mai bine pentru mine. Nu accepta decât formal opiniile rudelor și ale prietenilor. Ceea ce îmi displace este constatarea Cameliei că semăn prea mult, la caracter, cu maică-mea. Tu ce părere ai?
Paul ia paharul între degetele mâinii, îl duce la buze și soarbe silențios o înghițitură. Îl privește pieziș pe fiul său, își strânge buzele într-o grimasă ușor hilară, apoi, cu tonalitate calmă:
– Și o să mă crezi?
– Adică? Nu înțeleg…
– Camelia s-a referit, poate, la anumite trăsături de caracter. Și, după câte ai învățat, probabil, „anche” tu în liceu și la facultate, potrivit psihologiei, sunt trăsături de caracter numai acelea care îndeplinesc condițiile de-a fi esențiale, sau definitorii pentru individ. Tu, dragul nostru, ești altruist; am constatat asta de-a lungul multor episoade din relațiile noastre. Însă au fost ocazii când, sub impulsul unor stări de stres, te-ai manifestat contrar, folosind construcții verbale malițioase, atitudini disprețuitoare, ironico-agresive, gratuite, asemănătoare celor folosite de maică-ta…
Chipul lui Radu pălește, pleoapele se strâng, privirea devine oțeloasă. Zâmbind crispat:
– De, mă, tată, nu le puteam moșteni doar cele bune de la tine! Ai avut suficient pentru Anda și Luca? Pentru că, iată, te-au lăsat singur și au plecat cât mai departe, chiar dacă i-ai sprijinit atât de mult până au început să se descurce pe banii lor. Mă întreb de ce Luca nu vine mai des la tine, cu copiii, cu Aiduța și Trăienel? Trăsăturile pozitive ale caracterului?
– Oprește-ți verva, cavalere! zâmbește Paul, afișând o mimică hâtră. Se vede treaba că nu mi-am ales prea bine confesorul. Mă stimulezi să consider o eroare încercarea de a-mi plânge necazul celui căruia am reușit să-i fiu doar tată cu o paternitate precară. Sunt curios ce urmează; voi fi ghilotinat, sau exilat?… Dar, înaintea verdictului, ca ultimă dorință, mai toarnă câțiva stropi de bere în paharul condamnatului!
Un hohot de râs cu inflexiuni stranii întrerupe discursul patern. Realiza că nu-l auzise niciodată hohotind pe fiul său. Și nici plângând vocal. Nici măcar în prima parte a copilăriei, atunci când, venit să-l vadă, îl găsise cu o plagă deschisă sub bărbie, acasă la doamna în vârstă care îl îngrijea în intervalul de timp în care mama sa era la serviciu. L-a urcat urgent într-un taxi și l-a dus la Spitalul Județean de Urgență. Abia în cabinetul chirurgului, în urma dezlipirii bandajului aplicat de bătrână, o cârpă, e adevărat – curată, i-a auzit țipătul și plânsul bitonal, impresionant. Trecuseră de-atunci… treizeci și trei de ani.
– Mă recunosc învins! Nu cred că e cazul să disecăm motivele despărțirii de Camelia. Singurul pe care ți-l divulg, printre celelalte: nu e gospodină! Nu prea mă ajuta la treburile casei. Nici nu dorea să se schimbe. Prefera să comande mâncare firmelor de catering. Deși câștigam foarte bine, nu ne mai ajungeau banii. Îmi e teamă că trecuse în alcoolism… Simțea nevoia să bea zilnic, cică pentru menținerea bunei dispoziții. Prefera vinurile scumpe, rar – bere și, din când în când, whisky sau vodcă. Nu, nu se îmbăta, ci devenea mai pașnică și tolerantă. Tată, hai, te rog, să schimbăm tema conversației! Uite, de pildă, în perioada copilăriei și adolescenței tale, ai fost implicat, măcar o singură dată, în conflicte violente, adică te-ai bătut, ai participat la bătăi, sau ai fost doar băiatul mamii finuț, binecrescut, pașnic până în pragul defetismului laș? Întâmplarea pe care ai povestit-o prietenilor tăi la o partidă de pescuit, pe malul Someșului, la care mă luaseși, aveam, cred, cincisprezece ani, era autentică, sau doar ai inventat-o?
– O mai ții minte!? Îți amintești vreun detaliu, să știu despre care e vorba?
– Oho, au fost mai multe?!
Paul zâmbi stânjenit, luă o altă înghițitură din lichidul galben roșiatic, își tamponă buzele cu un șervețel pufos de hârtie:
– Vezi, dragu’ tatii, astea nu-s întâmplări cu care să te lauzi. Viața te pune uneori în așa-numitele „situații-limită”, când existența îți e pusă în cumpănă. Dacă nu ești pregătit, intelectual și fizic, ori una, ori alta, ori împreună, devii potențială victimă. Nu e nimic inedit în ceea ce-ți spun eu acum. Întreaga literatură, de la preclasicii antici până acum, este doldora cu astfel de aspecte și „bijuterii” formative. Din fericire, îmi permit acest verdict, fac parte dintr-o generație a cărei copilărie și adolescență s-a derulat în timpul și imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Fenomenul este cunoscut, nu stărui, nu detaliez. Au făcut-o istoricii onești ai acestei perioade. Și, da, scriitorii. Zâmbesc intuindu-ți amicala ironie din spatele ușoarei tale grimase. Da, am lăsat însumi câteva pagini memorialistice despre copilăria și adolescența mea. Uite ce e, Răducule: prefer să încheiem aici conversația noastră de azi. Este destul de târziu, am cam obosit. Propun să ne pregătim de culcare. Dacă dorești, o să relatez, cu detalii captivante, afirm eu, măcar două din „bătăliile” la care am contribuit personal.
– Mno, bine, bătăiosule! Să știi că sunt curios. Sper să nu recurgi la ficțiune, ori să-mi povestești vreo scenă dintr-o carte pe care ai citit-o! Glumesc, daddy! Râde petrecându-și brațul drept peste umerii tatălui său. Mai dorești să mănânci ceva dulce?
– No, thanks! Noapte bună, dragul tatii! Fac un duș scurt, citesc vreo două-trei pagini și mă dau pe mâna lui Moș Ene!
– Noapte bună, my father, și să știi că, în felul meu, te iubesc!
– Și eu, my son! Îi prinde capul între palme și îl sărută pe frunte. Domnul fie cu tine!
+ There are no comments
Add yours