– N-am avut niciodată pretenția și orgoliul originalității enunțurilor mele verbale, oral sau scris.
„Nu pricep ce i-a venit, așa, brusc!” – gândi tânărul.
Paul se apropiase discret de scaunul pe rotile din fața calculatorului, pe care este așezat fiul său, l-a întors către el cu grijă și-a început să-i vorbească acestuia, privindu-l cu ochii săi obosiți, când albaștri, când cenușii.
– Cred în ceea ce ne spunea o tânără și eminentă doamnă asistent universitar la un seminar de literatură contemporană, în urmă cu exact cincizeci și patru de ani, și anume, că în arta literară este foarte dificil să fii original, mai cu seamă după ce ai citit suficient de multe scrieri ale autorilor clasici și ale celor de după ei până astăzi, pentru a reuși să emiți arogant altfel de opinii. Mai degrabă reușești asta în artele plastice, în actorie și muzică. Iar eu mă întrebam: Cine și cum stabilește agrearea, stabilirea calificativelor, acceptarea unui nou canon și decide ierarhizările în artă? Răspunsul stimulează, la rându-i, discriminări…
– Bine, măi, tată, te cred și sunt gata să conversăm, dar după ce termin ce mi-am propus pentru astăzi. Lucrez la un proiect pentru firmă. L-am promis șefului meu, în schimbul unui sejur de cinci săptămâni în Sri Lanka.
– În… (scurt blocaj rațional) Ceylon? Știi că așa se numea până… pe la începutul anilor șaptezeci? De ce tocmai în Ce…, pardon, Sri Lanka? Sau e secret!
– Un prieten bun de-al meu, coleg de facultate, și-a cumpărat o casă în Colombo, capitala statului. Vrea să înceapă o afacere, o firmă asemănătoare cu cea unde lucrez eu acum. Gata, ne-am înțeles! Nu mai am mult și termin, apoi te ascult! Ia și tu ceva de citit, sau alege-ți un canal tv!
Persistă de câtva timp între ei o stare de tensiune pe care, cel mai adesea, își impun evident să și-o escamoteze. Este un conflict având la bază, după aprecierea lui Paul, similitudini temperamentale, între tată și fiu, în mezalianță cu distanța generațională destul de mare, dar și asemănări genetice de natură caracterială, firești, cu mama. Reacția de acum este declanșată de o discuție recentă. În urmă cu aproximativ două ore și jumătate, Radu pusese la îndoială rolul și motivația îndeletnicirii tatălui său, cum bănuia că este scrisul. După ce l-a întrebat de ce scrie și publică, a dorit să afle prin ce anume se deosebesc unii de ceilalți poeții, prozatorii, scriitorii în general. I-a răspuns ușor ironic: „Dragul meu, tu ce-ai făcut la orele de limba și literatura română, în gimnaziu și, mai ales, în liceu? Atunci trebuia să afli și să asimilezi cunoștințe despre stil, temă, motiv literar, valoare estetică, implicare etică etc. etc.” „Și, bine înțeles, ar fi trebuit să și citesc opere din bibliografia obligatorie pe care ni le dicta profa, sau proful, la începutul vacanțelor, mai ales al celor de vară… Eram atent la ore, ce era să fac, dacă tot mergeam la școală. Și mai știam că tatăl meu scrie și publică în ziare și reviste, și că îmi va pune întrebări, atunci când ne vom întâlni, mai rar decât mi-aș fi dorit! Dar să nu deviem de la subiect! Tu prin ce ești original? Prin ce anume te deosebești de alți scriitori?” Vocea lui prinsese o tonalitate aproape agresivă, iar îndrăzneala privirii îi induse lui Paul senzația de neliniște.
Dialog întrerupt de soneria telefonului. Radu se întorsese, luase mobilul de pe blatul zidului care despărțea spațiile livingului: „Da. Bine, șefu’, peste maximum o oră și jumătate! E ok?” Întorcându-se către tatăl său: „Te rog să mă scuzi!” Se așezase pe scaun în fața calculatorului și se pierduse în spațiul virtual, sau cum să-i zică altfel (?).
*
Paul Stan era cunoscut pentru viața lui agitată. La doi ani de la absolvirea studiilor universitare, se căsătorise cu o colegă de studenție, pe care o cunoscuse cu patru ani înainte, al cărei ascendent profesional și temperamental îl intuise încă de la începutul relației și îi fusese confirmat după terminarea acestei etape. Locuiau împreună cu părinții săi în casa acestora, la curte, cum se spune. Le-au îmbogățit familia doi copii, fată și băiat. Se înțelegeau bine. Micile dezacorduri erau rezolvate cu preponderență pașnic, între limitele respectului reciproc.
Dar imprevizibilul s-a inoculat fatal și în viața lor.
Soția sa, Daiana, mama copiilor, profesoara iubită și respectată s-a îmbolnăvit. O boală gravă, un diagnostic incipient eronat, spitale, medici, drumuri, nopți nedormite, iluzia restabilirii, bucuria alternând cu îngrijorarea!
Plecarea spre Neant, cealaltă parte a vieții, la vârsta de 34 de ani!
Tragedia!
Dezorientarea!
Paul are patruzeci de ani.
Mama lui dă semne de Alzheimer.
La un an de la decesul soției, prietenii îi prezintă o femeie. Căsătorită, dar despărțită; motivul, nu putea avea copii. Un ideal, i se spune, se va atașa de copiii tăi și va fi bine.
Însă viața nu este întotdeauna cum dorim noi! După trei luni, constatând că se deosebesc prea mult pentru a realiza o căsnicie amiabilă, el hotărăște să întrerupă relația.
Replica ei: „Sunt însărcinată!”
El (interzis): Asta mai lipsea!
Ea: Nu te bucuri?!
El (altruist): Ba da. Sincer, mă bucur pentru tine, însă eu am acceptat relația cu tine știind că nu poți avea copii!…
Ea (simțindu-se jignită): Să știi că nici nu este al tău!
El (ușor înviorat): Ești sigură? Dacă așa stau lucrurile, regret că se termină astfel!
Un angrenaj social previzibil se pune în mișcare. Prieteni și rudenii. Părinții săi li se asociază. Cei doi se reîntâlnesc. Se reconstituie cuplul. Trec Toamna și Iarna, vine Primăvara…
Apare copilul! Răducu seamănă surprinzător de bine la trăsăturile faciale bunicului său patern!
Bucurie! Apoi…
Un necaz nu vine singur niciodată!
Proaspăta mamă nu dorește să locuiască în același apartament cu soțul ei și cu orfanii acestuia. Pretinde să locuiască doar cu tatăl copilului și cu băiețelul lor.
Inacceptabil!
Tatăl lui Paul paralizează pe fondul unui AVC provocat de ramolismentul cerebral. Are nevoie de medicamente scumpe și masaje ușoare zilnice.
Mama avansează în sindromul Alzheimer.
Medicamente nu se găsesc decât pentru cei cu relații în mediul farmaceutic sau medical. Din nou, nopți nedormite, zile obositoare. Îngrijorare!
La o lună și jumătate după venirea pe lume a lui Răducu, bunicul său, pe care nu-l va cunoaște, pleacă și el spre cealaltă parte a vieții.
De-atunci, ea, Margareta, a continuat să aibă o atitudine ostilă:
Nu l-a chemat la Botezul copilului;
De câte ori se întâlneau, era agresivă, ironică;
Paul nu s-a străduit îndeajuns pentru a-și întâlni băiatul;
În tot acest timp, Radu avea nevoie de tată. Știa că există, știa cine este și unde se află, dar când avea nevoie de un prieten adevărat, căruia să-i împărtășească necazurile și bucuriile, succesele și eșecurile, acesta trăia într-o ficțiune pe care se iluziona să creadă că este realitate obiectivă.
Astfel că nu își poate permite să refuze justețea atitudinii celui care îi este fiu, dar căruia nu i-a fost decât tată scriptic plutind între ficțiune și realitate, dar numai pentru cei doi orfani de mamă.
*
– Tată, am terminat! Îți propun să mâncăm ceva, apoi putem relua conversația! Ori, în timp ce înfulecăm, pornim și discuția! Ce zici?
Paul își privește ceasul. Da, trecuseră aproximativ două ore, timp în care vizionase destul de superficial, pe canalul Național Geografic un documentar despre felinele mari.
Venise la fiul său în urma unei conversații telefonice aprinse. Când l-a sunat, acesta tundea iarba gazonului din curtea casei sale, fapt pentru care i-a solicitat un sfert de oră, pentru a termina lucrul. După o jumătate de oră, l-a sunat iar. Nu mai avea activ Office-ul. Radu este specialist în acest domeniu.
Laptopul cu care lucra acum îl achiziționase la mâna a doua, de la atelierul unui tehnician, pentru un preț rezonabil, cu Windows 10 instalat și nu mai știa care Office. După circa șase luni, a pierdut acest link și nu mai poate folosi Word, serviciu pe care îl utilizează în mod curent în redactarea scrierilor sale, pe care le trimite prin Messenger Google redacțiilor unor publicații
Decis, Radu i-a trimis un mesaj cu un link de la Microsoft, precum și cheia de instalare, dar nu au reușit să se înțeleagă, deoarece Paul nu-și propusese vreodată să învețe totul despre operarea pe computer. Se mulțumește cu accesul la Word și cu abilitatea de a posta și a expedia ceea ce scrie pe adresele electronice ale revistelor și ale editurilor. Nu mai are nici vârsta, nici timp să învețe hățișurile operării pe calculator. După eșecul colaborării prin telefon, fiul său i-a trimis un mesaj concluziv inacceptabil, din punctul de vedere al părintelui: „nu am de unde să știu fiecare fereastră care apare într-un software. Iar dacă primesc indicații contraintuitive și false, nu am cum să ajut. Fă un curs de operare pe calculator, ți-am zis de mai multe ori. Dacă nu, rămâi, te rog, la pix și foaia de hârtie, sau la mașina de scris. Salut!… Nu pot să lucrez cu „nu știu”, „nu-l găsesc”, „nu-l văd”, „unde-i aia?”, „nu apare”, „ nu scrie”. … este extrem de frustrant să lucrez cu tine, cum probabil îți amintești și tu cât de frustrant a fost să lucrezi cu elevii tăi care pur și simplu nu voiau să învețe. Ca să poți relaționa, dacă aș fi analfabet, cum ar fi să te sun de fiecare dată când am nevoie să citesc sau să scriu ceva și să încep să-ți descriu cum arată litera și să tot zic „nu știu”, „nu găsesc”, „paragraf, ce-i aia?”, „cum adică, literă mare?”, „căciulița, pe ce literă se pune?”, „cum arată căciulița?”, „să o ia mama naibii de scriere!” Ar fi frumos, nu? Deloc frustrant!
(Va urma)
+ There are no comments
Add yours