Autoflagelare

Estimated read time 8 min read

(ultima parte)

 

Rămas singur, Radu își stăpânește dificil râsul. Instantaneu, s-a pomenit emițând afirmația finală… „să știi că, în felul meu, te iubesc”… Cum, adică, în felul meu? Ce-ar fi trebuit să înțeleagă taică-său?! Îl încearcă iar amintirea copilăriei și adolescenței? Etape ale acestor perioade tulburător de controversate. Cu atât mai mult pentru cel care se știe aparținând unei anumite categorii; nu este singurul „orfan” cu părinții în viață. Totuși, se autoflagelează repetându-și că anumite nuanțe psihologice generate ereditar i-ar da dreptul să se clasifice drept unicat. Faptul că, generalizând facil, i se spusese cum, de-a lungul istoriei, și în prezent, milioane de indivizi adulți au trecut și trec prin situații asemănătoare, ba chiar similare, îl particularizează. Îl cunoaște și nu îl cunoaște, pe acela care știe că îi este tată. Are confirmarea mamei sale.

Adună farfuriile, tacâmurile, paharele și le duce în chicinetă. Agil, în câteva minute le spală și le așază pe suport pentru uscare. Șterge cu o lavetă suprafața ovală a mesei. Nu-i este somn. Se obișnuise cu regimul zilnic de aproximativ șase ore de somn. În rest, se odihnește cu câte un joc scurt, 20-30 de minute, pe calculator, sau citind câteva zeci de pagini dintr-o carte.

Își promisese mai demult să nu greșească resuscitând accidental subiectul tulbure al paternității. Păstrează amintirea nedumeririi provocate de vizita tatălui său într-o după-amiază de iarnă. Au ieșit împreună la săniuș. Până la derdeluș l-a tras cu săniuța, așa cum îi vedea și pe alți copii însoțiți de tații lor. Fericit, ar fi dorit să le strige: sunt cu tata, mergem la derdeluș, să vedeți voi! Au coborât pe pantă de câteva ori chiuind. Apoi, când s-a înserat, s-au întors acasă transpirați și îmbujorați, au cinat, iar el s-a culcat. Tatăl său l-a sărutat pe frunte și pe obraji, le-a urat noapte bună și a plecat. Ar fi vrut să-l roage să doarmă cu el, însă i-a fost teamă să n-o supere pe maică-sa. Uneori, când o întreba despre tatăl său, ea îi răspundea laconic și găsea repede un alt subiect al vreunor preocupări legate de școală, de evenimente sociale minore…

*

Vag amețit, mai degrabă din cauza oboselii, Paul își termină pregătirile pentru noapte, iese din camera de baie, intră în dormitorul său, rearanjat arhitectural – de câte ori venea în vizită la Radu, îi era oferită această cameră – își îmbracă pijamaua, scoate din borsetă cartea, un roman al unei autoare din generația tânără, aprinde veioza, stinge plafoniera și se întinde icnind ușor peste pilota subțire „de vară”, își potrivește perna sub cap, deschide la pagina marcată cu semnul de carte, parcurge câteva paragrafe, privirea îi alunecă către semiîntunericul din spatele ferestrei care dă spre părculeț și poartă. Trec astfel circa două sau trei minute, privirea se întoarce la paginile cărții, constată că nu știe ce a citit, lasă pe piept cartea deschisă, se răzgândește, o închide, o așază pe etajera lungă de deasupra căpătâiului, apoi stinge veioza lăsând luminii stradale prioritatea.

Gândul îi alunecă la recenta afirmație a fiului său, „să știi că, în felul meu, te iubesc!” Cum, adică, „în felul său”. Inflexiunea vocii lui, în acel moment, îi păru ciudată; o putea percepe ca un act de clemență superioară, a unui adult încercând să-și liniștească odrasla după vreo boacănă mare a acesteia, sau altfel, a celui investit cu responsabilitate managerială dojenindu-și subordonații, ori subalternii a căror supărare sau revoltă ar fi declanșat „șefului” amenințătorul sentiment al frustrării. Doamne, câte forme și nuanțe are iubirea, doar tu știi! Și apoi, abia acum realizează insistența solicitării de a-i relata rememorarea unuia din cele câteva situații-limită, stresante în fond, în care fusese implicat cu sau fără decizia sa. Doar o minte bolnavă poate să se mândrească, sau să se laude cu așa ceva! Rațiunea este exclusă! Oare chiar așa să fie? Istoria omenirii este dominată de conflicte așa-zis iraționale. Ori acestea sunt preferate de către cercetători în etapizarea derulării ei. Chiar Biblia Vechiului Testament menționează, încă de la Geneză, fratricidul drept rezolvare instinctuală, deci irațională, a conflictului. Motive și argumente ale violenței sunt invocate de ambele părți beligerante, dar mai cu seamă de către cel/cei care o generează, după care apar comentatorii, teoreticienii, ideologii. Îi apăru pe ecranul memoriei figura lui Nelu Opriș, fostul coleg de liceu, cu un an mai tânăr, cunoscut în largul anturaj al concetățenilor pentru nonconformismul său, aventurier; unii vehiculau zvonul că ar fi fost omul securității comuniste. În primul trimestru al ultimului an de liceu, fusese transferat disciplinar la un alt liceu, consecința unor afirmații calomnioase care o vizau pe profesoara de română și franceză. Auzise că era student la Drept.

Era în primul an de studenție. Abia scăpat de examenele primei sesiuni, din ianuarie, mergea către căminul studențesc împreună cu alți colegi. Trecură prin fața „Bufetului” Pelișor.

Cârciumă sadea, ce să mai spui! Aruncă o privire. Se opri. Ceilalți își continuară marșul. Recunoscuse figura concetățeanului său. Prins într-o bătaie cu vreo trei sau patru localnici, împărțea și recepționa lovituri cu mâini și picioare. N-a stat pe gânduri, a intrat strigând „Milițiaaa”! Doi dintre adversarii lui Nelu o zbughiră „teleghidați” spre fundul cârciumii și dispărură prin ușa laterală care ducea spre curticica unde erau amplasate și toaletele. Pe al treilea îl culese de pe linoleumul umed și îi făcu vânt înspre aceeași direcție. Năucit, acela urmă împleticindu-se traseul ciracilor săi. Nelu își aranjă rapid geaca, îl prinse de încheietura mâinii și îl trase pe unul dintre cele două scaune ale mesei de lângă ei. Privirea îi era fixată pe ușa de la intrare:

„Ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic!”

„Nu înțeleg!”

„Când intră caraleii, nu știm ce s-a întâmplat!”

„Care caralei?”

„Păi, n-ai strigat tu că vine miliția!?”

„Fugi de-aici! Am strigat doar așa, la derută, să-i sperii pe golani! Și mi-a mers! N-ai văzut cum au șters-o?”

„Băăăi, artistule! Nu mai bine intrai în bătălie, că te știu cu armata făcută?!”

„Pentru asta, dai o bere?”

„Beereee? Băutura plebei care-asudă, vorba poetului! (spre barman): meștere, o butelie de cabernet sauvignon, că suntem băieți și avem prietene!”….

 

Ce poate să-i povestească fiului său? Și de ce ține el să-l plaseze într-o zonă contrară convingerilor sale morale, a opțiunilor sociale pentru anturaje pașnice, amicale?

Închide ochii, se întoarce pe partea stângă, cum îi recomandase un specialist cardiolog la Spitalul Județean din Baia Mare, și ațipește.

 

*

– Bună dimineața! rostește cu glas voios. Ușa de la dormitorul tinerilor este întredeschisă.

Dormise bine, fără a se mai trezi în timpul nopții ca de obicei. Știe că visase, însă nu-și mai amintește ce anume. Coboară până pe ultima treaptă a scării. Ajunge în living. Nu primește răspuns.

– Este cineva acasă?

Liniște. Pe masa ovală – o coală de hârtie îndoită sub formă de scară pe care scrie ceva. O ia, își scoate ochelarii, îi pune pe nas, citește: Bună dimineața, tată! Dormeai atât de profund, încât mi-a fost jenă să te trezesc. Am plecat la serviciu. E ziua când ne întâlnim toți angajații la sediul firmei. Te rog să te simți ca acasă. În frigider găsești de toate pentru micul dejun; cafea caldă – în cafetieră. Poftă bună. Te voi suna pe la ora 11. Dacă dorești să ieși în urbe, te rog să dezlegi câinele!

Știe ce are de făcut! Pa!

 

 

 

 

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours