Auschwitz în august

O singură dată în viață – nu mai mult! – trebuie văzut locul unde s-a revelat tragic infernul terestru. Am fost prevenit de câțiva prieteni că impactul mă va răvăși multă vreme. Nu am crezut, numai că așa s-a întâmplat. A trecut deja o săptămână de când am pășit în locurile malefice, dar nopțile mele nu s-au limpezit, lumina întârzie, mai ales că am început să citesc uriașul roman Binevoitoarele de Jonathan Littell, plin de aceleași atrocități.

Da, bine scrie acolo la intrare: „Cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască”. Sute de vizitatori stau la coadă, într-o așteptare silențioasă. Bine că vin oamenii și aici, nu numai pe stadioane sau la megaconcerte. Energiile negative te acoperă de la început. Revolta te strânge de gât. Cum a fost posibil? Câți psihopați mai are istoria? Munți de pantofi, lanuri de păr tăiat, jucării orfane – totul într-o simfonie a morții. La Birkenau, mai departe puțin, pătrunde linia ferată în uzina morții. Pământul e răvășit de valurile de cenușă a miilor de morți. O cenușă bântuită de curentul morbid de imagini dezlănțuite. Cărămizi, caniculă, crematorii arogante, spânzurători, teren arid, blestemat. Fâșia de ciment lungă cât spaima, în care se desenează găurile latrinelor mirosind a promiscuitate jalnică…

Mi-am amintit de atâtea filme pe tema holocaustului (Alegerea Sofiei, Pianistul, Lista lui Schindler, La vita è bella, Băiatul cu pijamaua în dungi etc.), însă impactul realului e altceva, aerul e pătat de aburii scheletelor fantomatice, de speranțe zdrențuite, strigăte sângerânde. Sârmă ghimpată, clădiri clonate, praf, căldură, cărămizi murdare… Oare e goală cutia Pandorei? În Indonezia are succes un bar decorat cu obiecte naziste. Se vorbește de neonazism. Mai există înțelepciune? Am învățat suficient lecțiile istoriei?