Așteptându-l pe Dumnezeu în stația de autobuz din Gostila

Ieri am fost la Gostila, în comuna Poiana Blenchii. S-ar fi întâmplat prima lansare de carte din istoria satului (Vasile Hatos, „Întâlniri cu Dumnezeu”). Poate și ultima. Având în vedere evidența: Gostila e unul dintre satele care mor. Sunt destule, nu numai în Sălaj.

Cu ochii pe cer. Festivalul „Ecouri meseșene”, amenințat iar, și de ploi. Ce frază: din cerul limbii române picură lacrimi.

Scriam undeva că picăturile de ploaie sunt lacrimile lui Dumnezeu. Poate e o metaforă, o incursiune timidă pe tărâmurile ascunse ale cuvintelor. Probabil nimic nou nici sub soarele lacrimilor. Tunetele, mânia lui Dumnezeu… Poate. Soarele care plânge. Nu e „soarele cu dinți”.

Ieri am văzut cum e zăpăceala. Vorbeam la telefonul mobil într-o stație de autobuz cu spatele la stradă. Nu am auzit când mașina a ajuns în stație. Era un autobuz electric, „silențios”. Am pierdut cursa. Nu prea mi s-a întâmplat o asemenea „grozăvie”. Există, totuși, un tâlc spiritual al acestei întâmplări, până la urmă banale?

Poate există. La Gostila, la o lansare de carte, am vorbit despre așteptarea lui Dumnezeu în stația de autobuz. Poate că Dumnezeu ajunge și în stația de autobuz din Gostila, dar tu nu îl vezi, nu îl auzi, nu îl simți. Pentru că nu ești capabil să distingi „autobuzul invizibil”. Ori ești amplasat cu spatele la drumul pe care umblă divinitatea. Dacă Dumnezeu mai circulă, totuși, și cu autobuzele patriei globale. Și nu e papagalul lui Kierkegaard.

Adevărul e că încă bâjbâim. Nici teologia, nici știința nu au răspunsuri definitive la problema nemuririi. Ori a mântuirii. Rămâne să ne jucăm în continuare cu tainele, cu iluzia liberului arbitru, cu măreția insondabilă a creației. Poate nemurirea e mult mai subtilă decât ne putem închipui. Și nu are de a face cu funcționalitatea speciei sau a unui sistem din Univers.

M-am născut de Ziua Limbii Române. Atunci, la nașterea mea, totuși, nu exista această zi pioasă, triumfalistă, plângăcioasă. Probabil în 31 august 1073 nu existau zile de naștere. Sau nu erau sărbătorite. Ele îți reamintesc căderea, suferința, moartea. De ce sărbătorim dispariția? În cheie postapocaliptică rămâne de văzut dacă, într-adevăr, sunt chemați care vor vedea. Poate atunci nu existau calendare peste tot. Și viața era mai scurtă. Viața aici nu dincolo. Unde ne așteaptă nemurirea, dacă am fost cuminți și ne-am tăiat corespunzător unghiile disperării. Dacă nu am fost ascultători, și nu prea ne iese, ne așteaptă eternitatea chinului, a durerii, suferința infinită. După cea pământeană, mai light…

Ipocrizia oricărui discurs (filosofic, teologic, științific) despre nemurire.

Probabilul gând al zilei: există oameni care schimbă becuri, la fel cum există oameni care schimbă lumea.

Niciun gând, nicio speranță. Lecturi amânate, distruse. Idei dinamitate, spulberate. Încă un poem al sfârșitului continuu. Toate sunt în continuum. Viața și moartea. Albul și negrul. Binele și răul. Dumnezeu.

Am călătorit prin alții în întreaga lume. Prin cărți, prin filme, prin documentare. Am văzut Terra din Zalău. Exagerare? „Important e să vezi cu ochii tăi!” Oare? Vai, câți au călătorit cu picioarele lor și nu au văzut și nu au înțeles nimic.