Aspecte privind sănătatea publică din Sălaj în 1968, anul reînființării ca județ

Desființat în anul 1950, prin „Legea pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române” (vezi Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 77 din 8 septembrie 1950), județul Sălaj reapare pe harta țării, nu fără piedici și având o suprafață mult mai mică, în februarie 1968 (vezi „Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România”, în Buletinul Oficial al R.S.R., nr. 17-18 din 17 februarie 1968).
Imediat după reînființare, noile autorități județene efectuează un recensământ al unităților sanitare și cadrelor medico-sanitare existente. Ce s-a constatat? Existau în Sălaj șapte spitale, cu un număr total de 941 paturi, repartizate după cum urmează: Spitalul unificat Zalău – 325 paturi, Spitalul unificat Șimleu Silvaniei – 185 paturi, Spitalul Cehu Silvaniei – 146 paturi, Spitalul unificat Jibou – 115 paturi, Spitalul Crasna – 105 paturi, Spitalul Nușfalău – 35 paturi, Spitalul mixt rural Hida – 30 paturi.
De asemenea, funcționau în județ 41 case de nașteri cu 181 paturi, opt staționare de copii cu 40 paturi, un staționar de adulți la mina Sărmășag cu 15 paturi, patru policlinici cu 52 de servicii, un inspectorat sanitar județean și cinci stații de salvare cu 46 autosanitare.
În toate aceste unități sanitare își desfășurau activitatea 1.335 salariați, dintre care 159 medici, 39 farmaciști și chimiști, 568 personal mediu sanitar, auxiliar sanitar și tehnicieni, 343 personal elementar sanitar și 226 personal administrativ.
Recensământul a scos la lumină și foarte multe lipsuri. De pildă, că exista un singur medic obstetrician la Spitalul din Șimleu Silvaniei, deși acolo secția obstetrică și nou-născuți avea 60 de paturi. Tot aici, lipsea apa potabilă, nu se putea face eficient supravegherea epidemiologică, iar o infecție intraspitalicească, declanșată în anul 1967 și care a continuat și în 1968, provocase câteva cazuri grave de îmbolnăvire a nou-născuților, unele soldate cu deces.
În cele mai multe școli din județ nu era asigurată asistența sanitară, iar punctele sanitare, dacă totuși existau, erau foarte slab dotate. În plus, asistența sanitară nu era asigurată la nici una din puținele băi publice existente.
De asemenea, au fost observate numeroase abateri disciplinare ale unor medici, care abuzau de funcțiile lor, nu respectau programul de lucru și purtau bolnavii degeaba pe drumuri, fără a-i consulta, dar și modul „superficial” de lucru al comisiei județene de expertiză pentru pensii.
O altă importantă concluzie a recensământului era faptul că, în comparație cu alte județe, „Sălajul era un județ deficitar în medici specialiști, având un medic la 1.625 locuitori, în timp ce media pe țară este de circa 700”.
Pentru a îmbunătăți această stare de lucruri s-au luat, în chiar prima parte a anului 1968, câteva măsuri.
Mai întâi, teritoriul județului a fost împărțit pe cele cinci spitale mai mari existente. Astfel, spitalului din Zalău i-au fost arondate 16 circumscripții rurale (Agrij, Almaș, Bălan, Bocșa, Buciumi, Coșeiu, Creaca, Cristur, Cuzăplac, Dragu, Fildu, Hereclean, Hida, Mirșid, Românași, Zimbor), spitalului din Șimleu Silvaniei 15 circumscripții (Bobota, Boghiș, Camăr, Chieșd, Halmășd, Lompirt, Marca, Nușfalău, Pericei, Plopiș, Sărmășag, Uileac, Vârșolț, Zalnoc, Zăuan), spitalului din Jibou 12 circumscripții (Băbeni, Gâlgău, Gîrbou, Ileanda, Jibou, Letca, Lozna, Rus, Surduc, Someș-Odorhei, Tihău, Zalha), spitalului din Cehu Silvaniei, cinci (Benesat, Cehu I, Cehu II, Năpradea și Sălățig) și spitalului din Crasna, șase (Bănișor, Cizer, Crasna, Horoatul Crasnei, Meseșenii de Jos și Sâg).
Nu s-au atribuit circumscripții spitalului din Hida, „care nu îndeplinește nici o condiție necesară pentru a deveni for de patronare”, și nici spitalului din Nușfalău, „unde din cauza lucrărilor în curs unitatea nu poate fi dată în folosință decât în trimestrul IV”.
Ocrotirea mamei și copilului era considerată sarcina primordială a activității unităților sanitare din județ și pentru că trecuse puțină vreme de la apariția decretului care reglementa întreruperea cursului sarcinii. Iată textul complet al decretului 770, apărut la începutul lunii octombrie 1966:
„Având în vedere că întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății femeii și aduce mari prejudicii natalității și sporului natural al populației,
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România DECRETEAZĂ:
Art. 1 – Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.
Art. 2 – În mod cu totul excepțional, întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată potrivit prevederilor art. 5, în cazurile în care:
a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;
b) unul dintre părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar sau care determină malformaţiuni congenitale grave;
c) femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia este în vârstă de peste 45 de ani;
e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;
f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
Art. 3 – Întreruperea în cazurile prevăzute la art. 2 se poate efectua în primele trei luni ale sarcinii.
În caz excepțional, când se constată o stare patologică gravă care pune în pericol viaţa femeii, întreruperea cursului sarcinii se poate face până la şase luni.
Art. 4 – Întreruperea cursului sarcinii se efectuează în cazurile prevăzute la art. 2 și 3 de medici obstetricieni-ginecologi, în unități sanitare de specialitate.
Art. 5 – Autorizarea întreruperii cursului sarcinii se dă de către o comisie medicală raională sau orășenească instituită în acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al orașelor București și Constanța.
Art. 6 – În cazuri de extremă urgență medicală, când întreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuată, medicul are obligația ca înainte de intervenție, sau, când nu este posibil, în cel mult 24 de ore de la aceasta, să anunțe în scris pe procuror, care urmează a constata, pe baza avizului medicului legist și a oricăror alte date, dacă intervenția pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesară.
Art. 7 – Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiții decât cele prevăzute în acest decret constituie infracțiune și se pedepsește potrivit dispozițiilor Codului penal.
Art. 8 – Prezentul decret intră în vigoare la 30 zile de la publicare. În același termen, ministrul sănătății și prevederilor sociale va emite instrucțiuni de aplicare a acestui decret. Pe data intrării în vigoare a prezentului decret, decretul nr. 463 pentru încuviințarea întreruperilor de sarcină, publicat în Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957 se abrogă” (decretul era semnat de președintele Consiliului de Stat, Chivu Stoica; vezi, Scînteia Tineretului, 2 octombrie 1966).
După publicare, decretul a început să fie prelucrat în toate circumscripțiile sanitare, în întreprinderi și instituții. Expuneri pe această temă au fost făcute de medici și alte cadre sanitare cu ocazia simpozioanelor și serilor de întrebări și răspunsuri organizate în acest scop, activități derulate, mai intens parcă, și în 1968.
Ce teme s-au abordat în cadrul acestor întâlniri? Iată câteva: „Igiena intimă a tinerelor fete”, „După ce criteriu îmi aleg soțul”, „Familia – celula de bază a societății”, „Despre demnitate”, „Consecințele unei vieți sexuale prea timpurii”, „Rolul femeii în societate”, „Frumusețea sentimentului matern”, „Ocrotirea mamei și copilului în țara noastră”, „Sarcina și sănătatea femeii”, „Ce trebuie să cunoască o viitoare mamă pentru a da naștere unui copil sănătos”, „Bucuria de a fi părinte” ș.a.
A avea și a crește copii sănătoși era o dorință a tuturor părinților. Dar, de acum, și o datorie, o obligație chiar. Iar, „pentru ca femeia să-și îndeplinească această datorie, trebuie să se ocupe în tot timpul gravidității de starea ei de sănătate”. Astfel că, în cadrul cursurilor intitulate „Școala mamei”, femeile gravide și cele cu copii sub trei ani primeau de la medici și asistente „indicații asupra felului cum trebuie să-și ducă viața, cum să se alimenteze, cum să se pregătească pentru copilul căruia urmează să-i dea viață”. Scopul cursurilor era de a sădi „în conștiința mamelor răspunderea socială a femeii de a asigura continuitatea familiei și a societății, de a da naștere la copii sănătoși, viguroși, pentru ca ea și copilul ei să se bucure din plin de binefacerile socialismului”.
Decretul a fost adoptat, a fost popularizat, dar cum au fost sprijinite femeile mame? Creșe, grădinițe, cămine pentru copii existau? Din deplasările în teren a rezultat nu doar că „numărul acestora nu era suficient”, ci și că cele 205 grădinițe „cu orar redus” care funcționau în județ, dintre care 15 puteau oferi și masă copiilor, erau prea aglomerate, deoarece, pe lângă cei înscriși, frecventau mai mulți copii. „Aceasta se datorește în primul rând preocupării tov. educatoare pentru educarea și instruirea acestor copii, cât și mamelor, care pe an ce trece înțeleg tot mai mult rolul acestor grădinițe în pregătirea copiilor pentru școală”.
Pe lângă insuficiența locurilor s-a constatat și lipsa inventarului strict necesar, dar și faptul că personalul încadrat nu era întotdeauna bine pregătit; prin urmare, pe viitor, acesta urma să fie ales doar din „rândul femeilor mame care sunt cunoscute prin pricepere, curățenie și dragoste pentru copii”.
S-au făcut controale vizând ocrotirea mamei și copilului și la „Steaua Roșie” Zalău, unitate de prelucrare a lemnului, unde munceau, în 1968, peste 500 de femei, dintre care mai mult de jumătate erau necalificate. Ce a rezultat? „Un număr însemnat de copii ai muncitorilor de la întreprinderea «Steaua Roșie» merg la cele 2 cămine de zi din oraș, dar capacitatea lor nu satisface pe deplin cerințele (…), ar fi necesar să ia ființă pe lângă întreprindere un cămin de zi și chiar o creșă, ținând seama că în orașul nostru nu este nici o creșă (…), un medic ginecolog să facă cel puțin o oră pe zi consultații, ținând seama de numărul mare de femei și în mod deosebit la secția scaune (…). Considerăm necesară amenajarea camerei de igienă pentru femei, camera de alăptat, băi, vestiare, care în unele secții lipsesc cu desăvârșire”.
În Jibou, „în cursul anului 1968 și până la zi (25 ianuarie 1969, n.n.) s-au înregistrat un număr de 184 nașteri. S-a mărit numărul personalului medico-sanitar, ceea ce asigură condiții superioare de asistență, dar spațiul de spitalizare pentru spitalul de copii este foarte mic, în unele cazuri este nevoie să se pună 2 și chiar trei copii într-un pat”.
În aceeași întâlnire, din 25 ianuarie 1969, asistenta de ocrotire Elena Costea a arătat și alte greutăți întâmpinate: „foarte multe femei gravide refuză să-și facă la timp toate vizitele necesare, să se înscrie în evidența circumscripției. La fel, unele mame cu copii mici refuză să se prezinte la vitaminizarea copiilor și la vaccinarea lor. Vaccinarea este foarte importantă și totuși există multe mame care nu se prezintă. Ori personalul medical și mediu nu poate face vaccinul la domiciliu. Mama este obligată să urmărească cu atenție dezvoltarea copiilor lor, de aceea trebuie să se prezinte la circă pentru control periodic”.
S-au ținut, și la Jibou, numeroase expuneri cu caracter educativ, la „Steaua Roșie”, Cooperativa „Meșteșugarul”, spitalul din localitate, Cooperativa de Consum, toate locuri în care își desfășurau activitatea multe femei. Teme propuse: „Mama – cel mai bun sfătuitor al copiilor”, „Moralitatea social-politică a părinților în familie”, „Copilul nostru a crescut” etc.
Tot aici, pentru educația sanitară, s-au organizat, pe lângă cursul „Școala Mamei”, seri de conferințe, de medicii Niculina Herța și Lia Szabo, având ca subiecte: „Consecințele avortului provocat”, „Ce trebuie să cunoască viitoarea mamă” sau „Îngrijirea copilului mic”.
În mediul rural, echipe organizate din cadrul direcției sanitare județene au controlat copiii sub un an, din casă în casă, în aproape toate localitățile și s-au desfășurat diverse activități de educație sanitară. Iată câteva exemple. În Agrij, „s-a organizat cursul Școala mamei, curs la care participă în mod regulat femeile gravide și cu copii mulți”, la Surduc, „o seară de întrebări și răspunsuri pe tema Alimentația copilului sub un an la care a participat un număr de 27 mame tinere și gravide. Tot în acest scop pe lângă dispensarul uman s-a organizat Școala mamei la care participă un număr de 20 femei”, la Bălan, „medicul și organele sanitare stau tot timpul la dispoziția oamenilor muncii. Femeile au la dispoziție casa de nașteri unde sunt îngrijite cu multă dragoste. Cunoștințe sanitare femeilor din satul nostru li se împărtășesc de două ori pe săptămână”.
Toate aceste măsuri, spun rapoartele vremii, „au avut darul de a reduce indicele de mortalitate infantilă, cu care ne menținem pe locul 4 pe țară, fiind de 36,9%, față de 57,8”.
Problemele referitoare la asigurarea asistenței medicale în județ au fost discutate în ședințe ale Biroului Comitetului Județean al P.C.R. (vezi S.J.A.N. Sălaj, fond P.C.R., dosarele 1, 3 și 4/1968), în ședințele Comitetului Județean al Femeilor Sălaj și în ședințele comitetelor locale de femei (vezi S.J.A.N. Sălaj, fond C.J.F.S., dosarele 68 și 69/1967, 4/1968 și 4/1969), de unde am preluat informațiile prezentate.
De pildă, în iunie 1968, primul secretar al C.J. al P.C.R., Laurean Tulai, i-a transmis directorului Direcției Sănătății județului Sălaj, Nicolae Topan, că „nu se mai permite nici o abatere a medicilor și cadrelor sanitare, deoarece în mâinile lor este viața oamenilor”, că medicii „trebuie să muncească și peste orele de program, cu pasiune”. I-a cerut să atragă în județ toate cadrele sanitare necesare, să efectueze mai multe controale, „de acestea depinzând rezultatul muncii sanitare”, iar plecările de la serviciu ale personalului sanitar fără asigurarea permanenței, ori „diagnosticul prin telefon”, să nu mai fie acceptate vreodată.
La sfârșitul anului 1968, în ședința din 21 decembrie, Nicolae Topan putea raporta primului secretar: „A crescut numărul cadrelor de specialitate, revenind un medic la 1.429 locuitori și un cadru mediu la 397 locuitori (…), în primele 9 luni ale acestui an natalitatea a crescut la 41,6 la mie, iar cea generală la 9,6 la mie. Ca urmare sporul natural al populației a crescut de la 6,1 la mie în 1966, la 18,1 în prezent”.
Faptul se datora și numeroaselor conferințe pe teme sanitare („Familia – celula de bază a societății”, „Cinstea de a fi mamă și de a crește copii”, „Să clădim viața de familie pe o temelie morală, sănătoasă, solidă și înaintată”, „Importanța vaccinării”, „Gripa și prevenirea ei”, „Alcoolismul”, „Fumatul și urmările lui”, „Despre viermii intestinali”, „Igiena individuală” etc.), 340 în total, unde, din cei peste 37.000 de participanți, 80% au fost femei. Doar la simpozionul cu tema „Rolul femeii în societate și frumusețea sentimentului matern”, organizat la Zalău, au fost prezente, conform unui raport al comitetului orășenesc al femeilor, peste 400 de femei!
Totuși, mai erau multe nașteri la domiciliu, neasistate. În 1968 au fost înregistrate în județ un total de 6.151 nașteri, din care la domiciliu 891. Și indicele parazitar rămânea ridicat, deoarece „unele mame nu înțeleg că trebuie să-și spele copiii pe gât, urechi și pe cap”, dar bolile infecțioase, ca poliomielita, hepatita epidemică, febra tifoidă, tetanosul, difteria etc., înregistrau scăderi.
În încheiere, câteva rânduri dintr-o „Dare de seamă privind activitatea femeilor din satul Muncel în cursul anului 1968” (vezi, S.J.A.N. Sălaj, Comitetul Județean Sălaj al Femeilor, 1968, dosar 1, f. 61-62), care ne arată că responsabilitățile femeii nu constau doar în creșterea natalității!
„Condițiile locale din satul Muncel fac ca un mare număr de bărbați să fie plecați din sat pe diferite șantiere ale țării, la mine etc. Femeile rămân să conducă întreaga gospodărie până la întoarcerea bărbaților.
Lor le revine sarcina grea a muncii câmpului în aceste condiții, sarcina de a-și îngriji gospodăria și copiii. Cine a trecut peste hotarul Muncelului, a putut vedea, nu rareori, femei pe câmp, arând sau chiar însămânțând pământul. Pe toate le caracterizează hărnicia, perseverența în muncă.
Primăvara ies la arat și semănat, amenajează grădinile de zarzavat plantând zarzavaturile. Când începe prașila, ies la prășitul porumbului. Mai târziu, lucrează la uscatul și adunatul fânului. Vara aceasta, fiind până la un timp secetoasă, femeile au avut grijă să-și îngrijească culturile din grădina de legume, reușind acum toamna să aibă recolte bune de zarzavaturi.
Întrucât seceratul grâului e în concepția multor oameni o muncă dedicată aproape exclusiv femeilor, în vara aceasta femeile din satul nostru au muncit cu hărnicie pentru adunarea recoltei de grâu.
Timpul neprielnic de la începutul acestei toamne a făcut să se întârzie lucrările de sezon. După ploi, femeile au lucrat alături de bărbați la culesul porumbului, adunarea tulpinilor de porumb, la căratul fânului de pe câmp.
Iarna, femeile din satul nostru lucrează cânepa, țesând în războaie de țesut pânză, cearceafuri etc. Din lână și bumbac lucrează frumoase covoare cu specific local ardelenesc. Lucrează dantele, cusături, croșetează diferite modele pentru a-și împodobi locuințele”.