Armanda Filipine, Restituiri din epoca Eminescu

Estimated read time 10 min read

„Lucreția Suciu sau Mările Iubirii” de Maria Vaida – eseu biografic

Maria Vaida, membră a Uniunii Scriitorilor din România, doctor în științe literare, cu experiență pedagogică în liceul de arte clujean, se preocupă – date fiind contribuțiile sale binecunoscute la istoria și critica literară – în egală măsură de aducerea în atenție a unor personalități din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, cu valoare de model sau de completare a istoriei literare românești (o literatură tânără, prin comparație cu altele). Este și cazul eseului biografic intitulat „Lucreția Suciu sau Mările Iubirii”, apărut la Editura Grinta, în 2010, în fapt și un binevenit „studiu de sociologie literară privind condiția scriitorului transilvănean din a doua jumătate a secolului XIX”, cum subliniază criticul și istoricul literar Mircea Popa, cel care semnează prefața. 

Cartea este o bogată biografie a poetei, prozatoarei și editoarei Lucreția Suciu (1859-1900), completată de versuri publicate antum de aceasta și consistente detalii biografice ale familiei (capitole dedicate).

Tatăl, Petru Suciu (1835, județul Arad – 1 ianuarie 1903), a fost hirotonit preot (creștin ortodox) după căsătorie, a ajuns protopop de Ucuriș, referent în senatul școlar al Consistoriului, inspector școlar, dar și deputat sinodal (1870-1881), iar în această din urmă calitate a contribuit benefic la îmbunătățirea condițiilor de trai al preoților. 

Mama, Maria Suciu (născută Bosco, 1841-1891), fiică de preot și soră de preot, a fost „cea mai recunoscută voce lirică feminină a Bihorului până la finele secolului XIX”, spune autoarea. Maria Suciu (Bosco) a debutat în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan. Ginerele, soțul fiicei Lucreția, scrie că Maria Suciu (Bosco) „este cea dintâi femeie care a publicat versuri românești și întrece pe toți bărbații scriitori din nordul României în adâncimea și gingășia simțirii, precum și în stăpânirea limbii” (Wilhelm Rudow – în „Enciclopedia”).

„Considerăm că Maria Suciu Bosco este primul poet român care utilizează simbolurile în lirica sa, cu dificultățile inerente oricărui început. (…) Lexicul arată apartenența la o familie de preoți, ea însăși preuteasă prin situarea în câmpul semantic al religiosului în cuvinte și sintagme folosite: înger, turturea, zefir, stea, cer, crin, suflet, mormânt, lună, nor, ceresc, Dumnezeu, rază, sau în cel al iubirii: dor, bădiță, chin, lacrimi, gingașe mireasă, scumpe brață, amorul, șoaptă, visul ș.a. Prin lexic, poeta reunește cele două coordonate ale Ființei, sacrul și profanul, într-o singură imagine panoramică” (Maria Vaida, p. 36). Din nefericire, mama Lucreției se îmbolnăvește de nervi, este internată în 1891 într-un spital de alienați din Budapesta, unde și moare.

Wilhelm Rudow (1858 – 16 aprilie 1899), soțul, este german din Neuhaldensleben, cu tată preot evanghelic. Un erudit și educat; își dă doctoratul în litere, în Germania (se înțelege), cu o lucrare despre poezia populară românească, publică în reviste și volume colective scrieri traduse din creația unor autori români, studii despre Vlahuță și Coșbuc, publică diverse cercetări personale referitoare la lexicul românesc și la tradiții populare, cu alte cuvinte este un adevărat promotor al culturii românești peste granițe. Dar să nu uităm contextul istoric. La vremea aceea, România Mare nu exista încă, iar regimul austro-ungar producea în spațiul colectiv românesc o adevărată repulsie. Știm, de asemenea că existau și alte sentimente negative rasiale – a se vedea textele jurnalistice ale lui Eminescu, și ale altora, din care răzbate antisemitismul; la Iași poate mai mult ca în Regat ori în Ardeal. Aceleași considerente de natură socială în „culoarea” vremii a făcut ca și căsătoria celor doi, Lucreția Suciu și Wilhelm Rudow, o româncă și un neamț, să nu fie prea grozav primită. Maria Vaida scrie că nici tatăl Lucreției nu prea era încântat. Nici unii scriitori nu au văzut bine această însoțire, scriind texte negativiste la adresa lui Wilhelm Rudow în diverse publicații și obligând-o astfel pe Lucreția să-și apere soțul. 

Revenim la Lucreția Suciu, o tânără (trăiește doar 41 de ani) care scrie și publică, editează o revistă în epoca lui Mihai Eminescu. Dacă ne aplecăm asupra poeziei Lucreției Suciu, descoperim că am fi putut vorbi și de ea la fel ca despre lirica Veronicăi Micle – doar că aceasta din urmă a avut parte de posteritate și notorietate în anii noștri, prima nu.

„Lucreția Suciu este una dintre cele dintâi voci lirice ale poeziei noastre moderne (…), demersul critic și documentar al autoarei (Maria Vaida, n.a.) lucrării de față își dobândește importanța și semnificația ei majoră, într-un moment în care recuperarea valorilor trecutului nu înseamnă numaidecât valorificare estetică, ci și reconstituirea la nivelul epocii și înțelegerii de astăzi a unei lumi și a produselor sale artistice, în raport cu timpul care le-a dat naștere” (Mircea Popa).

Lucreția Suciu (3 septembrie 1859 – 5 martie 1900) se naște în Oradea. Este evidentă moștenirea genetică din partea mamei, pentru că a scris și publicat poezii în revistele vremii, întâi, în „Familia” lui Iosif Vulcan, dar și într-un volum, cu 67 de poeme, intitulat „Versuri”, apărut în 1889, cu o selecție realizată de criticul Gh. Bogdan-Duică.

„Scrisul Mariei Bosco și al Lucreției Suciu dă seama de o asimilare mai degrabă a valorilor intimiste ale literaturii populare și de frecventarea mai atentă a filonului romantic, făcând trecerea de la o poezie de tip militant-patriotic la o poezie cu infiltrații acut sentimentale. Poezia scrisă de Lucreția Suciu joacă în Transilvania tocmai acest rol. Rolul de a indica o altă cale decât cea în genere adoptată până atunci, rolul de a atrage atenția asupra unei noi sentimentalități, asupra unui nou model de a scrie, în care lamentațiile și trăirile personale în raport cu natura, cu lumea, dar mai ales cu propria sensibilitate să fie preferate și ridicate la rang de preocupări esențiale. Poezia scrisă de mama ei, Maria Bosco, dar mai ales cea pe care o semnează ea însăși vor constitui fericite racorduri la curentul post-eminescianist” (Mircea Popa, p. 16).

Maria Vaida face un alt gest reparator față de posteritatea Lucreției Suciu și îi publică în volumul său întreg cuprinsul cărții „Versuri” (astfel că putem și singuri să ne facem o impresie). Totodată, îl citează pe istoricul Nicolae Iorga (deopotrivă un interesant autor literar) care a fost impresionat de scrisul Lucreției Suciu, remarcând poemul „La scaldă”: „Apa-i clară, liniștită, se văd pietrile din fund / Ea-și descinde haina albă de pe trupul cald, rotund. / Părul negru, lung și moale îl desprinde, despletește / Și privind mereu în lături, către mal încet pășește, / Surâzând și doritoare își privește în apă chipul. // Lin piciorul-și moaie-n unde și se joacă cu nisipul / Și cu spumele din margini, apoi sprinten le aruncă / (…) / Soarele să o ajungă, razele și le lungește / De pe trup să-i soarbă stropii și-i pândește toată taina / Supărat în nori s-ascunde, dacă ea-și încinge haina” – o bijuterie literară de secol XIX, spune Maria Vaida. Iar Nicolae Iorga remarca (în paginile volumului „Istoria Literaturii românești contemporane” din 1934) acest pastel, subliniind că „singur acest tablou face mai mult decât toate volumele de versuri numerotate ale lui Haralamb Lecca. Poezia se poate pune alături de bucata lui Victor Hugo în Orientale”.

Maria Vaida citează și alte poeme, remarcând că „expresia poetică e plină de vigoare și dă seama din plin despre posibilitățile creatoare ale poetei care iese, astfel, în chip apăsat de sub tirania modelelor” sau că „este ușor de încadrat în linia romantică prin modul în care respinge orice regulă în creație, prin viziunea de tip global asupra universului, prin felul în care eul său creator se lasă condus de imaginație și fantezie, prin accentul pe care-l pune asupra originalității și subconștientul. (…) Ca specii literare lirice, poeta cultivă elegia, meditația, pastelul cu elemente filosofice, dar și sonetul sau balada epico-lirică pe care o construiește pe un schelet epic ce servește ca pretext pentru dezvoltarea unor stări și sentimente, a unor intuiții metafizice, o poezie de idei”. 

Sunt menționate în carte detalii și despre revista „Foaia literară”, pe care Lucreția Suciu și soțul său, Wilhelm Rudow, o editează. Neavând decât un an (30 de numere în anul 1897) de existență, publicația rămâne totuși una care se remarcă prin conținut – peste 200 de pagini adesea – bogat și consistent: poezie, proză, materiale informative pentru toate categoriile de cititori. Primul număr, subliniază Maria Vaida, a fost expediat la 1.800 de destinatari din aproape întregul areal transilvănean, și nu numai, remarcând că între abonați se afla chiar Titu Maiorescu, iar un colaborator fidel a fost George Coșbuc. Prin intermediul revistei, cei doi soți „își propuneau să familiarizeze cititorii medii din sate și orașe cu actul artistic literar, să lumineze masele, cu alte cuvinte, o nobilă finalitate” (p. 85). 

În paginile acestei reviste pe care o îngrijește, Lucreția Suciu își publică o proză, „Logodnica contelui Stuart”, care e numită de mulți critici nuvelă, dar pe care Maria Vaida înclină s-o numească mai degrabă microroman după mai multe considerente: număr mare de personaje (și de pagini), acțiune complexă – pe mai multe planuri, 12 capitole în care sunt prezentate detalii de context istoric, obiceiurile și superstițiile vremii, credințe, folclor și etnografie, cinegetică. Proza este de factură romantică, existând și ceva biografic acolo, întrucât și Lucreția Suciu a traversat o logodnă nefericită și prea lungă (șapte ani), care nu ajunge să se finalizeze cu o nuntă. Evident că în cuprinsul cărții, Maria Vaida ne prezintă întreaga poveste a nefericitelor întâmplări din viața Lucreției Suciu, pe lângă căsnicia destul de bună cu Wilhelm Rudow (am zis „destul” de… pentru că Maria Vaida o consideră mai degrabă searbădă, dat fiind că Lucreția Suciu nu a mai scris poezie de dragoste după căsătorie). 

Multe amănunte le-a aflat Maria Vaida cercetând corespondența soților Lucreția și Wilhelm Rudow cu Lucreția Costa, prietenă care a păstrat scrisorile, descoperite în arhivele din Deva. Autoarea crede că vor fi fiind și alte scrisori, alte documente în arhive din străinătate, care să ne spună mai multe despre această familie, despre epocă, despre românii trăitori în Bihorul / Transilvania acelui timp.

Volumul „Lucreția Suciu și Mările Iubirii” a văzut lumina tiparului în 2010, la un an după altul (inițial teză de doctorat), tot monografic, dedicat de Maria Vaida lui Gheorghe Pituț (1 aprilie 1940 – 6 iunie 1991) și intitulat „Gheorghe Pituț sau Ochiul și noaptea”.

Autoare prolifică, Maria Vaida a publicat mult istorie și critică literară, în nume propriu sau în colectiv, poeme etc. Din 2023, Maria Vaida este Cetățean de Onoare al municipiului Beiuș.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours