Arca poeziei: William Shakespeare (1564-1616)

Estimated read time 1 min read

Sonete (Sonnets), prima ediție: 1609

 

„Dante și Shakespeare își împart între ei lumea modernă; un al treilea ca ei nu există.”

(T.S. Eliot)

 

 

 

Sonetul 138

 

Când draga-mi jură că ea nu mă minte,

O cred, deși știu bine că mă-nșală,

Ca să mă ia drept un flăcău cuminte,

Străin de-a lumii prefăcută școală.

Gândind în van că tânăr mă socoate,

Deși ea știe că-s apus de soare,

Minciunile-i eu i le-nghit pe toate,

Iar adevărul, între noi, dispare.

De ce nu-mi spune ea că m-amăgește,

Iar eu de ce nu-i spun că sunt bătrân?

O, în amor iluzia domnește,

Iar anii, când iubești, ascunși rămân.

Astfel, o mint și eu, și ea pe mine

Și, vinovați, mințind, ne e mai bine.

 

(În românește, de Teodor Boșca, Editura Dacia, Cluj, 1974)

 

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours