Sonete (Sonnets), prima ediție: 1609
„Dante și Shakespeare își împart între ei lumea modernă; un al treilea ca ei nu există.”
(T.S. Eliot)
Sonetul 138
Când draga-mi jură că ea nu mă minte,
O cred, deși știu bine că mă-nșală,
Ca să mă ia drept un flăcău cuminte,
Străin de-a lumii prefăcută școală.
Gândind în van că tânăr mă socoate,
Deși ea știe că-s apus de soare,
Minciunile-i eu i le-nghit pe toate,
Iar adevărul, între noi, dispare.
De ce nu-mi spune ea că m-amăgește,
Iar eu de ce nu-i spun că sunt bătrân?
O, în amor iluzia domnește,
Iar anii, când iubești, ascunși rămân.
Astfel, o mint și eu, și ea pe mine
Și, vinovați, mințind, ne e mai bine.
(În românește, de Teodor Boșca, Editura Dacia, Cluj, 1974)
+ There are no comments
Add yours